Mai asteptam astazi amprenta bine evidentiata a specificului românesc la auditia unor lucrari de George Enescu în interpretarea dirijorilor si orchestrelor ce reprezinta alte zone culturale ale lumii? Daca ne obisnuim cel mai mult cu versiunile muzicienilor nostri – asteptarea este fireasca. Un instrumentist, un dirijor nascut, educat aici exprima limpede, subliniaza inflexiunile, atmosfera melodiei doinite, specificul ritmic al jocurilor populare din folclorul arhaic si din folclorul lautaresc. Obiceiul laudabil transformat de-a lungul deceniilor mai ales cu prilejul festivalurilor „George Enescu” în regula cvasigenerala ca orchestrele straine sa prezinte cele doua rapsodii ori alte câteva lucrari simfonice enesciene poate determina ascultatorul atent sa nu mai privilegieze elementul pur românesc, concentrându-si atentia asupra valorii ansamblului oaspete, asupra firescului luminarii filonului etnic, asupra argumentelor stilistice proprii fiecarui interpret. Una dintre amintirile noastre cele mai vii ramâne versiunea Rapsodiei române nr. 1 în la major opus 11 oferita de Sergiu Celibidache în 1979 la Bucuresti. Versiune des reluata de-a lungul timpului de Televiziunea Româna mai întâi prin grija lui Iosif Sava. S-a petrecut atunci un fapt de arta paradoxal: Celibidache, ramas toata viata reticent fata de muzica lui Enescu, pe care nu a cultivat-o deloc în fulminanta, aventuroasa, exceptionala sa cariera de dirijor, a surprins de doua ori societatea muzicala româneasca: ordonând prima rapsodie în programul de la Ateneul Român, ignorând cutumele interpretative ale orchestrelor noastre. Cu toata lipsa de apreciere superlativa a creatiei lui Enescu, în pofida culturii impresionante (muzicala, filozofica) acumulata în Germania, Celibidache nu numai ca nu si-a ascuns originea româneasca, dar a etalat-o cu bucurie, sincer. Expresia chipului sau zâmbitor, iluminat, în timpul interpretarii primei rapsodii enesciene, ramâne dovada emotionanta. Prin ce s-a caracterizat acea versiune? Au fost evidente puritatea, supletea, eleganta melodiilor românesti, si daca ma gândesc la multi dirijori straini care si-au însusit, chiar în mod pasager, textul muzical din tineretea lui Enescu, îmi ramân în memorie tocmai trasaturile revelate si de Sergiu Celibidache. Pentru ca desenele melodice din Rapsodia în la major se disting prin caracterul epic, prin dialogul replicilor dintre instrumente, prin eleganta melodica si exultanta ritmului. Daca din ambele rapsodii lipseste sublinierea (uneori îngrosata) a aspectului folcloric - traditia, climatul muzical-emotional românesc nu pot fi eludate, nici în interpretarile mai putin datoare filonului etnic. Este imaginea pe care a lasat-o joi 7 septembrie dirijorul Lahav Shani (în vârsta de numai 34 de ani) împreuna cu Orchestra Filarmonicii din Israel. Poate ca tempo-ul mai larg ales de Shani înca de la expunerea primelor note din cunoscuta melodie populara cu care începe Rapsodia, tempo ce a marcat partea I, i-a motivat preferinta pentru evidentierea frumusetii melodice, dorinta sa de contrast, de luminare a ritmului dinamic, a spectaculozitatii scriiturii orchestrale. Nu am avut nimic de reprosat argumentelor sale, varianta de joi seara câstigându-si oricând dreptul la reascultare. Si mai tânar (s-a nascut în 1997), Alexandre Kantorow a îmbogatit lista solistilor virtuozi din tânara generatie, intrati în orbita succesului international, inclusi în programele editiei din acest an a Festivalului „George Enescu”. Concertul nr. 2 în sol minor opus 16 pentru pian si orchestra de Serghei Prokofiev a fost primul moment al programului care a revelat calitatile performante interpretative-tehnice ale protagonistului si ale orchestrei. Astazi conteaza mai putin arhitectura lucrarii, neintegrata tiparului clasic în privinta celor trei parti, (compozitorul a dorit o serie de patru), nici în privinta caracterului acestora (miscat-lent-miscat). Nu este întru totul o idee originala – conationalul rus Serghei Rahmaninov îsi începuse exact cu doua decenii mai devreme (1901) Al Doilea Concert, tot pentru pian si orchestra, cu celebra melodie liric-romantica în miscare Moderato, Prokofiev a recompus partitura sa pentru acelasi instrument având primele pagini doar putin mai miscate – Andantino. Climatul interior fiind la fel de introvertit, cu tuseu pianistic si comentariu orchestral pe masura. Chiar as putea spune ca unduirea melodica la viori trimite gândul la acelasi Rahmaninov. E adevarat, doar o clipa, deoarece Prokofiev a avut, mai mult decât înaintasul sau, gustul ironiei, persiflarii, sarcasmului, al dialogului scurt, „acid” si rapid dintre pian si orchestra, dintre instrumentele ansamblului simfonic. Dar mai mult decât în partitura lui Rahmaninov, partitura „jucatorului” Prokofiev cuprinde multe pasaje surprinzatoare ritmic pentru pian, pretinzând din partea interpretului o virtuozitate acrobatica, o putere de concentrare suplimentara asupra planurilor sonor-expresive diferite si simultane. Nici atentia ascultatorului nu este crutata: trebuie percepute discursurile contrastante melodic-ritmic ale instrumentului solist si ale orchestrei, caracterul grotesc-sumbru-persiflant al textului întregului ansamblu, desfasurarea epica, plasticitatea imagistica. O muzica densa, solicitanta, oricum spectaculoasa. Ca argument suplimentar al capacitatilor tehnic-expresive, Alexandre Kantorow a oferit la primul bis finalul suitei orchestrale Pasarea de foc. Repertoriile solistice sunt pline astazi de aranjamente ale unor lucrari orchestrale menite sa prilejuiasca demonstrarea acrobatiilor tehnice sau ale resurselor expresive inedite. Cred ca versiunea lui Guido Agosti nu permite pianului sa redea masivitatea, grandilocventa melodica stralucitoare din versiunea orchestrala, ce include atâtea surse sonore. Varianta pentru claviatura lasa impresia dezamagitoare a reducerii fortei expresive a muzicii. În schimb, la al doilea bis – Sonetul nr. 104 dupa Petrarca din ciclul „Ani de pelerinaj” compus de Franz Liszt, a demonstrat poate cel mai elocvent sensibilitatea, tuseul delicat, vocatia de colorist a lui Kantorow. Imposibil altfel în cazul unei orchestre de nivel performant, în cazul unui dirijor tânar respectuos cu stilul general-romantic si stilul lui Johannes Brahms, Simfonia I în do minor opus 68 a fost întâi de toate o reconstituire ireprosabila. Ca orice orchestra simfonica serioasa, Orchestra Filarmonicii din Israel interpreteaza des prima capodopera de acest tip ramasa de la ultraexigentul compozitor german (a întârziat 19 ani pâna sa transforme schitele în lucrare finita!). Aici se afla si explicatia densitatii ideilor, a substantei muzicale, a complexitatii scriiturii, a climatului dramatic – desfasurare ce nu a iesit total din „mantaua” lui Beethoven, asa cum a dorit urmasul sau, dar îi reprezinta fara dubiu personalitatea puternica. Istoria a înlaturat temerile lui Brahms, impunând Simfonia în do minor în rândul capodoperelor, ca pe o stacheta pentru orice dirijor. Important este ca în timpul auditiei, Lahav Shani si Orchestra Filarmonicii din Israel (care se întretine financiar exclusiv din vânzarea biletelor la concertele sale!) a înlaturat multe amintiri ale unor versiuni cunoscute. Ramâne imaginea unui dirijor ce va câstiga în anii urmatori plusul firesc de adâncime spirituala. Experienta acumulata, relatia de profunda întelegere cu acest ansamblu simfonic sunt deplin promitatoare. Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu” Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
