Canalul s-a confruntat cu mari probleme de resursa umana, de necesar de utilaje, de necesar de energie. România nu dispunea de o forta de munca calificata pentru asa o mare realizare. Iar oamenii calificati, atâtia câti existau, erau priviti cu suspiciune: În general, cea mai mare parte a tehnicienilor sunt proveniti din vechea clasa exploatatoare, care, nemaiavând altceva de facut au venit sa lucreze la Canal: vechi antreprenori, fosti directori în ministere tehnice, fosti membri în consiliile de administratie etc., se arata într-un raport al Securitatii (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 1, ff. 104-114). În anii 1960, economistul Milton Friedman (1912-2006, profesor la Universitatea din Chicago), laureat al Premiului Nobel, a devenit consultantul guvernului unei tari în curs de dezvoltare din Asia. La un moment dat, a fost condus pe santierul unde se realiza un grandios proiect public de infrastructura. Acolo a observat, cu surprindere, cum un numar mare de muncitori mânuiau de zor lopeti, în timp ce abia daca se zareau vreo câteva buldozere, tractoare si alte utilaje grele mai potrivite pentru lucrarile de terasament. Când l-a întrebat pe oficialul guvernamental responsabil cum se explica situatia respectiva, acesta a declarat ca scopul proiectului era „crearea de slujbe”. Replica sarcastica a lui Friedman a devenit, între timp, celebra: „Pai, si-atunci de ce nu le dati lucratorilor linguri în loc de lopeti?” (Martin Ford, Ascensiunea robotilor. Tehnologia si viitorul fara joburi, Ed. Corint, 2019). Ceva asemanator apare si în cartea lui Petru Dumitriu, în dialogul dintre doua personaje, ingineri la Canal, Pangrati si Anghelescu: Am început haotic… pripit… neorganizat. Unde sunt masinile? Unde sunt excavatoarele? Unde sunt betonierele? Nici betoniere n-am! Si vrem sa facem o lucrare grandioasa! Parca n-am fi în secolul asta… Lucram cu lopetile… […] … Numai canalele cele mari: Moscova-Volga, Suez, Panama sunt mai mari! Si noi începem sa scobim pamântul cu lingurita! Scos din contextul romanului, pasajul acesta, ca si altele, ar putea fi considerate de-a dreptul subversive! Canalul s-a început la lopata. Apoi au venit excavatoarele, buldozerele si camioanele din URSS. Cele mai importante utilaje erau excavatoarele electrice, precum E-505, care aveau o cupa de 3 m3. Acestea nu erau dintre cele mai noi, nu erau însotite de piese de schimb, iar alimentarea cu energie electrica era din ce în ce mai anevoioasa, pe masura ce lucrarile se extindeau. Astfel, s-a construit o termocentrala la Poarta Alba, acolo unde trebuia ridicat si un Palat Administrativ cu 399 de încaperi. Aceasta termocentrala avea la baza o tehnologie din Elvetia de la firma fratilor Sulzer, din Winterthur, aceeasi firma care a fost implicata în echiparea hidrocentralei de la Portile de Fier, sau în realizarea locomotivelor Diesel-electrice românesti. La Canal au lucrat, la început, în principal, lucratori civili, detinutii având o pondere de aproape 20- din totalul lucratorilor. La finalul lucrarilor, în 1953, detinutii constituiau 80- din totalul fortei de munca de la Canal, în scripte fiind mentionati ca efective MAI (Ministerul Afacerilor Interne). Schimbarea raportului a fost determinata, pe de o parte, de transformarea santierului în lagar de munca si de exterminare pentru detinutii politici, iar, pe de alta parte, de plecarea în masa a lucratorilor civili, din cauza conditiilor grele de lucru. De exemplu, într-o singura zi, se înregistra moartea a 10 detinuti la Colonia de Munca nr. 2 Poarta Alba, acestia suferind de sindromul carential, adica de… foame. În acea perioada au fost elaborate multe rapoarte, de catre diverse entitati politice sau de retorsiune politica. Unele rapoarte erau elaborate într-un stil festivist-eroizant, specific perioadei staliniste, din care aflam, de exemplu, ca santierul devine un loc în care se fac atât cursuri de alfabetizare, cât si de însusire a metodei Stanislanschi (sic!), asa cum rezulta dintr-o Dare de Seama asupra muncii culturale desfasurate la Canal (de unde se vede ca Stanislavski era studiat în acelasi timp atât la Canal, de catre tractoriste si excavatoristi, cât si la New York, la Actors Studio, unde metoda marelui teoretician rus era predata unor viitori mari actori americani de catre Lee Strasberg, deci nu s-ar zice ca nu eram racordati la marile tendinte culturale ale timpului...). Într-un alt raport (ANCSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 2, ff. 53-61, nesemnat), dedicat vietii cotidiene de la Canal, aflam ca 80 - din tinerii de pe santier joaca sah (însa nu se spune nimic despre despre consumul exagerat de alcool de la Canal). Se arata si unele aspecte critice, referitoare la lipsurile materiale si organizatorice, fara a se arata si eventuale solutii, utilizându-se, uneori, exprimari de un perfect stil tragi-comic involuntar: …O alta lipsa o constituie faptul ca U.T.M.-ul nu s-a ocupat îndeajuns de tinerele fete aflate pe santier. Toate acestea sunt în perspectiva sa fie lichidate. Canalul s-a confruntat cu mari probleme de resursa umana, de necesar de utilaje, de necesar de energie. România nu dispunea de o forta de munca calificata pentru asa o mare realizare. Iar oamenii calificati, atâtia câti existau, erau priviti cu suspiciune: În general, cea mai mare parte a tehnicienilor sunt proveniti din vechea clasa exploatatoare, care, nemaiavând altceva de facut au venit sa lucreze la Canal: vechi antreprenori, fosti directori în ministere tehnice, fosti membri în consiliile de administratie etc., se arata într-un raport al Securitatii (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 1, ff. 104-114). În alt document din Arhiva CNSAS (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 2, f. 88), nedatat si nesemnat, se arata ca, la un moment dat, la canal erau 27.016 lucratori, din care 1.795 erau ingineri si tehnicieni, 1.249 functionari, 9.945 muncitori, 4.700 soldati, iar 10.427 detinuti (38-). În Drum fara pulbere apare urmatorul pasaj: … Pe drum, le spunea la toti cei întâlniti ce aflase: ca se va munci în sila, sub amenintarea pustilor, în tarcuri uriase de sârma ghimpata. Si oamenii îsi spuneau asta mai departe, unii altora. Priveau cu neliniste spre zarea pustie înecata în negurile de ploaie, unde bubuia, departe de tot, tunetul. Câte unul, câte doi, se risipeau spre culmea peste care venisera si se pierdeau în departare. Romanul lui Petru Dumitriu are 666 de pagini! Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic si prorector responsabil cu activitatea didactica la Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi” din Iasi
