Sunt doua feluri de oameni care mor: cei care vor sa mai traiasca si regreta ca nu au facut mai multe lucruri si mai relevante în viata, si cei care nu vor sa mai traiasca pentru ca orizontul lor s-a îngustat atât de mult din diverse motive, încât sansele de supravietuire, izvorul lor de vitalitate sunt complet secate. Am citit de curând un interviu cu medicul Vladimir Poroch, conf. univ. dr., seful Sectiei Îngrijiri Paliative din cadrul Institutului Regional de Oncologie Iasi. Fara sa vreau, în timp ce citeam, ma gândeam la scrisoarea unui sinucigas de 21 de ani lasata posteritatii cu câteva saptamâni în urma, înainte de a se arunca de pe un hotel din Bucuresti. Cele doua perspective asupra vietii si mortii merita analizate pentru ca ne definesc pe noi, cei care suntem înca în viata. Medicul nostru de la Iasi a facut un top 3 al regretelor de pe patul de moarte al pacientilor pe care i-a îngrijit în cariera sa pâna în prezent. Un top al lucrurilor care conteaza cu adevarat în viata la care au ajuns cei care au avut timp, în linistea de pe patul de spital, sa gândeasca, sa mediteze, lasând toate perturbarile de zi cu zi la o parte. Pe locul al treilea s-au situat calatoriile, plimbarile prin natura, lume, cunoasterea de locuri noi, de oameni noi, de medii diferite. Multi muribunzi regreta ca au muncit prea mult pentru a agonisi lucruri care în final s-au dovedit inutile si pe care nu le pot lua cu ei dincolo. Pe locul doi a fost familia, regretul ca nu au petrecut mai mult timp cu cei apropiati, ca nu au avut mai devreme copii, ca nu i-au tinut aproape. Extrem de multi si-au dat seama prea târziu ca au consumat prea mult timp pe lucruri care nu aveau importanta, pe activitati cotidiene fara finalitate care sa aiba o valoare reala, consumatoare de timp, cu oameni fata de care nu erau apropiati în niciun fel, cu care nu aveau nimic în comun, cu care nu comunicau deschis si sincer, fata de care nu aveau niciun sentiment. Abia în final si-au dat seama cât de importanti sunt oamenii din viata lor. Sunt multi pacienti care mor singuri, fara niciun membru al familiei lânga ei, la capatâiul carora nu le sta poate decât un tub de oxigen, cel mult. Pentru primul loc voi cita direct din interviu: „parerea de rau ca nu au fost ei însisi în timpul vietii, ca nu si-au trait viata lor, ci a altora, ca nu au dat curs liber dorintei sau felului lor de a fi, au trait pe placul altora si nu cum ar fi vrut ei. Este dureros sa constati acest lucru când deja este prea târziu! Atunci constientizezi ca, de fapt, nu ai trait si momentul când îti vei lua ramas bun nu este departe. Te-ai irosit, nu ti-ai folosit timpul care, din pacate, este ireversibil, nu-l mai poti da înapoi, nu mai poti face acele lucruri pe care poate ti le-ai dorit sa le faci si pe care le regreti. Noi avem aceasta practica, nici nu pot sa-i mai spun tendinta, de a amâna lucrurile, chiar si pe cele mai importante. Si uite ca vine momentul când ceasul biologic începe sa ticaie si te întrebi oare când ai trait?” Scrisoarea tânarului sinucigas de 21 de ani din Bucuresti, regretele sale în privinta existentei pe aceasta lume, se afla la ani lumina distanta de perspectiva prezentata mai sus. Nu e mai buna sau mai rea, e pur si simplu o alta viziune asupra mortii, dintr-un alt univers. Tânarul, care n-a apucat sa treaca înca prin viata suficient pentru a-si face o ierarhie valorica a ei si a realiza cu adevarat ce pierde, se lasa prins într-un cerc strâmt, limitat, si nu-si da siesi nicio sansa de scapare. Pentru el viata si lumea se limiteaza la bani si la recunoasterea în fata familiei: „M-am nascut într-o familie saraca, nu mai vreau sa traiesc, urasc viata, sunt prea sarac. Nu ati avut grija de mine, un copil nu se creste cu câtiva lei pe luna. Urasc familia în care m-am nascut. Ma simt marginalizat si neînteles din cauza problemelor pe care le am si nu ma întelege nimeni. Mama a venit în tara si mi-a dat putini bani.” Scrisorile de adio ale sinucigasilor au în general motive nenumarate, dar numitorul lor este comun: viata nu mai merita traita. Calea pe care a apucat-o insul este atât de gresita, încât nu mai poate fi continuata si trebuie oprita. Motivele amintite mai sus, la începutul articolului, care dau sens vietii unui om înca viu, sunt neimportante pentru un sinucigas. Calatoriile, familia, recunoasterea propriului sine, impulsuri vitale palesc în fata grandorii esecului si durerii, impulsuri morbide. Aceasta este cauza pentru care trebuie urgent pus punct. Astfel se întâmpla la sinuciderile din dragoste, iata un exemplu de mesaj real: „Sa nu încercati sa întelegeti de ce am facut asta, va spun doar ca pentru mine viata nu a însemnat mai nimic pâna sa o cunosc pe X, ea a fost lumea mea, si când ea nu a mai fost, lumea mea a încetat sa mai existe.” Alt exemplu: „În procent de 95- tu ai fost de vina pentru ca am parasit aceasta lume. Restul de 5- îi apartine mamei tale, care s-a bagat între doua suflete si s-a chinuit sa le desparta!” Sau la cele care au ca baza principii imuabile. Cred ca textul lui Adolf Hitler e cel mai sugestiv: „…Eu însumi si sotia mea - pentru a scapa de dizgratia depunerii sau capitularii -alegem moartea”. Sau la cele din motive metafizice ori psihiatrice, cum ar fi al Virginiei Woolf: „Draga, sunt sigura ca înnebunesc din nou. Simt ca nu putem trece prin alte vremuri groaznice. Si de data asta nu ma voi recupera. Încep sa aud voci si nu ma pot concentra. Deci fac ceea ce pare cel mai bun lucru de facut. Mi-ai oferit cea mai mare fericire posibila.” Kurt Cobain: „Nu mai am pasiune si amintiti-va, este mai bine sa ard decât sa dispar. Te rog, continua, Courtney, pentru Frances. Pentru viata ei, care va fi mult mai fericita fara mine.” Van Gogh: „La tristesse durera toujours” („Tristetea va dura pentru totdeauna”). Serghei Esenin: „La revedere, prietene, la revedere iubirea mea, esti în inima mea. A fost scris sa ne despartim si sa fim reuniti din când în când. La revedere: nicio strângere de mâna de îndurat. Sa nu fim tristi - sprâncene încruntate. Nu este nimic nou în a muri acum, desi nici în a trai nu este.” Sunt doua feluri de oameni care mor: cei care vor sa mai traiasca si regreta ca nu au facut mai multe lucruri si mai relevante în viata, si cei care nu vor sa mai traiasca pentru ca orizontul lor s-a îngustat atât de mult din diverse motive, încât sansele de supravietuire, izvorul lor de vitalitate sunt complet secate. Dar, în definitiv, de la început pâna la sfârsit, totul depinde de noi, de traiectoria pe care ne-o trasam singuri, adica de punctul unu al ierarhiei medicului Vladimir Poroch. Briscan Zara este scriitor si publicist
