În intentia de a atrage atentia unui public mai larg asupra semnificatiilor aniversarii celor 350 de ani de la aparitia Psaltirii în versuri a mitropolitului moldovean, autorul serialului insita asupra acestui eveniment. Ar mai ramâne acum de amintit câteva lucruri dintre cele ce stim despre eventualele modele pe care Dosoftei le‑ar fi putut avea în versificarea psalmilor biblici. Înainte de a numi aceste modele, este nevoi sa ne amintim ca limbajul poetic reprezinta ipostaza sau nivelul suprem de functionare a unei limbi istorice si se identifica deplin cu forma originara a limbii respective. Cazul unor poeti precum Dosoftei, a caror creatie pare sa izbucnesca din nimic, pune în evidenta absurditatea asertiunii poeticienilor structuralisti (un Jean Barthes, un Tzvetan Teodorov, între altii) care defineau limbajul poetic drept o abatere (écart) de la un nivel standard al limbii respective. Lucrurile, dupa cum vedem la Dosoftei, stau exact invers! De la ce nivel standard al limbii române s‑ar fi putut abate Dosoftei construind miraculoasa sa limba poetica?!! Revenind acum la posibilele modele, cred ca poetii se imita între ei în doua feluri: într‑un mod servil si atunci avem de-a face cu niste epigoni, sau în asa fel încât rezultatul este cu totul diferit, iar în acest caz avem de-a face cu marii poeti. Marii poeti sunt aceia care reusesc sa-si asume limba lor într-un mod inimitabil, unic si irepetibil. La fel cum, daca citesti sau auzi pentru prima data un vers inedit scris de Eminescu, Arghezi sau Ion Barbu, spui imediat: E de Eminescu, de Arghezi sau de Ion Barbu, la fel este si cu Dosoftei. Este de ajuns sa auzi doua versuri si îti dai imediat seama ca acelea îi apartin. Ofer cititorului, spre exemplu, chiar psalmul nr. 1 al lui Dosoftei: „Ferice de omul ce n-a merge/ În sfatul celor fara de lege/ Si cu raii nu va sta-n carare,/ Nici a sedea-n scaun de pierzare./ Ce voia lui va fi tot cu Domnul/ Si-n legea lui s-a petrece somnul,/ De sa va-nvata de zî, de noapte,/ Sa-i deprinza poruncile toate./ Si va fi ca pomul lânga apa,/ Carele de roada nu sa scapa./ Si frunza sa înca nu-s-va pierde,/ Ce pre toata vremea va sta verde./ Si de câte lucreaza i-sporeste,/ Si agonisita lui va creste./ Iara voi, necuratâi, ca pleava,/ De sârg vet cunoaste-va isprava./ Când s-a vântura dintr-are vravul,/ Va vet duce cum sa duce pravul,/ Si cu grâul n-it cadea-n fatare,/ Ce vet fi suflat cu spulbarare./ Si la giudet nu va s-afla locul/ Sa va sculat, ce-t peri cu totul./ Nici pacatosii din direapta/ Vor fi cu direptii sa-s ia plata,/ Ca celór dirept Domnul le vede/ Toata calea din scaun ce sede./ Si calea pagânilor cea strâmba/ Va pieri, si vor cadea-n grea scârba.” Insist asupra acestei idei, a unicitatii si inimitabilitatii limbajului poetic dosofteian, pentru ca, dupa cum am aratat într‑un foileton anterior, multi dintre istoricii literaturii noastre, inclusiv somitati precum P. P. Panaitescu sau Sextil Puscariu, depreciau Psaltirea în versuri, care ar fi fost compusa într‑o limba greoaie si greu de priceput! Ceea ce nu au înteles acesti ilustri înaintasi era faptul ca alcatuirea poetica a lui Dosoftei este rezultatul unei optiuni de prefacere radicala a exprimarii obisnuite si de atingere a expersivitatii absolute a limbii populare, chiar fortând adesea nu doar normele curente în scrisul epocii sale, ci adesea chiar limitele structurale ale limbii. Lucrul acesta l-a înteles cel mai bine profesorul Mihai Dinu, autorul celei mai comprehensive carti despre Dosoftei („Batrânul nostru poet dintâi” – incursiune în poezia si poetica dosofteiana, 2007), în care se dovedeste ca marele poet aplica scheme si tipare metrice si ritmice rafinate, unele inventate de el, cele mai multe preluate din repertoriile de procedee prozodice si retorico-poetice clasice, prezente în manualele pe care trebuie sa le fi avut poate si la scoala superioara de la Trei Ierarhi din Iasi, dar cu siguranta la scolile iezuite pe care le urmase în tinerete în Polonia. Aceste tipare prozodice rafinate functionau ca un motor sau ca un stimulent pentru deosebit de productiva inventivitate lexicala si sintactica, pentru care am oferit exemple în episoadele anterioare ale acestui serial. Exista astazi în literatura universala probabil sute de încercari de a versifica psalmii biblici în numeroase limbi, la fel cum si la noi exista peste cincispezece asemenea tentative. Pentru epoca sa, Dosoftei a fost însa unul dintre pionieri. Ca reper principal în acest sens este citat numele lui Clément Marot (1496‑1544), un mare poet al Renasterii din Franta, si, de asemnea, polonul Jan Kochanowski (1530-1585) si el un mare poet în literatura tarii lui. Este putin probabil ca Dosoftei sa fi avut în mâna vreuna din editiile psalmilor versificati ale poetului francez, în schimb este sigur ca l‑a citit cu interes si atentie pe poetul polon. Psaltirile versificate ale poetilor Clément Marot si Jan Kochanowski De la Kochanowski, mitropolitul-poet a preluând versuri, structuri metrice complicate, versuri lungi sau mai scurte, folosind deseori metrul anapestic sau pe cel dactilic, structuri specifice poeziei grecesti si a celei latinesti, combinati cel mai adesea cu ritmul iambic, care ramâne dominant. În concluzie, Dosoftei este un mare poet, dar nu si unul popular. Întelegerea subtilitatilor poeziei dosofteiene presupune pe lânga o buna initiere în limba româna literara veche, si instrumente de lucru adecvate, care sa faciliteze lectura. Primul si cel mai important dintre aceste instrumente este editia critica a Psaltirii în versuri, publicata în 1978 de Nicolae A. Ursu, prevazuta cu un excelent studiu introductiv al lui Alexandru Andriescu si cu un bogat si indispensabil glosar. Un psalm de Dosoftei trebuie citit cu glas tare si apoi recitit si asumat. Poezia lui Dosoftei, ca si, în general, marea poezie, nu este facila. În plus, Dosoftei este creatorul primului si al singurului limbaj poetic românesc autentic, pâna la Eminescu. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
