Eram în clasa a 8-a, când în clasa noastra a venit un maior. Nu-i mai tin minte numele, probabil ca nici nu i l-am cunoscut. Umbla prin scoli si recruta elevi pentru a da examen la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc. Elevii pe care-i desemna el, adica cei care aveau la terminarea celor opt clase medie peste noua, mergeau la Centrul Militar, de unde plecam la Câmpulung însotiti de acel maior. Îl tin minte si acum - un tip burtos, cu o figura cumintica, de familist, ceva genul Buzz, personajul disneyan. Încalatul a mâncat ca un spart în tren: telemea, rosii si ce mai încape. Cladirile internatului din Câmpulung întruchipau un E si un B adica Emil Bodnaras, un mare politruc pe vremea aceea, de fel de prin zona aceea. Cei de azi nu-l mai stiu decât, eventual, de prin carti. În primii ani al lui Ceausescu, era si Bodnaras printre primii din C.C. Pe urma a disparut. A murit cu moaca lui parca cusuta cu papiota de ata. Oricum, nu prea ma interesa. Mai degraba eram atras de Dumitrache, de Lucescu, de Doina Badea sau de Constantin Draghici - modelele mele de atunci. E drept, si de Eminescu sau Creanga. Maiorul, aveam sa aflu dupa aceea ca era pensionar, cu mustata cenusie sub nas si moaca de rozator cu dinti galbejiti de la fumat. A spus ca din clasa noastra numai eu am media necesara ca sa dau examen la liceul militar (cred ca peste 9). Ar mai fi niste fete cu media asta, dar cum fetele... si aici a facut o gluma porcoasa despre fete, dar noi, kinderii, n-am înteles-o. Numai vreo doi profesori au râs, iar profesoarele au zâmbit jenate. Apoi maiorul acela cu gluma lui cataneasca de care se rusinau doamnele profesoare, dar râdeau mânzeste profesorii de se prapadeau, a venit la noi acasa, ca sa vorbeasca cu tata. Au baut câte-un pahar de vin (în fine, vor fi fost mai multe) si apoi maiorul a pornit pe doua carari spre casa. Tata s-a aratat foarte încântat de aceasta oferta. El, tata, fusese la scoala militara din Fagaras. Apoi, când a început razboiul, elevii de acolo erau amenintati sa fie trimisi în linia întâia. Tata a fugit împreuna cu alti colegi si a venit pe jos de la Fagaras la Iasi. Unde se putea duce un baiat de 16 ani? Bineînteles, la mama si la tatal lui. A stat ascuns o vreme prin livada de ciresi din spatele casei (i-am prins si eu finalul, pâna când niste destepti pâna la genunchiul broastei de la CAP au hotarât ca trebuie sa scoata livada si sa puna grâu în loc, asta pe vârful dealului) si mânca gorgoaze. Pe urma fratele lui mai mare, nenea Jorjica (Gheorghe), care avea studii superioare - era contabil - si fusese facut ofiter, a trimis o scrisoare acasa, în care transmitea un mesaj bunelului (bunicului): „Vedeti, aveti grija de Janica (tata) si trimiteti-l pe front. Sa vina la mine sa vedem ce putem face. Ca, altfel, îl prind repede, îl condamna în 24 de ore si în alte 24 de ore îl împusca ca dezertor.” Cu frica în oase, caci cu razboiul nu era de glumit, tata a mers pe ascuns la nenea Jorjica, iar acesta a vorbit cu niste ofiteri superiori, i-au întocmit (masluit) actele si l-au trimis pe front. Tata a facut tot razboiul: de lânga Iasi pâna la Odesa si apoi pâna a ajuns în Muntii Tatra. Acolo l-a prins sfârsitul razboiului. Fusese facut sergent. Tot acolo a uitat o lada cu munitie si ofiterii l-au silit sa care lada aceea iarna, prin noroaiele transeelor, de la o cota la alta, mai sus. Faptul ca mi-a povestit de câteva ori întâmplarea asta ma face sa cred ca tare i-a fost greu si, banuiesc eu, s-a simtit umilit. A avut un subordonat din Tomesti, satul nostru. Lumea din sat îi zicea Cerbu. Era un afemeiat ce nu s-a mai pomenit! O tiganca din Ungaria s-a tinut de el pâna-n Tatra. La batrânete, prin anii 70-80, si-a lasat tiganca, una slaba ca o toaca si cu niste ochelari cu multe dioptrii, în sat îi spunea Oarba, si a trait cu una tânara si cam ticnita într-un bordei pe care-l facusera pe deal. Nu mai vorbesc ca tata era însurat de-acum, cu copii, cu pamânt de lucrat, dar rusii l-au chemat la concentrari pâna prin 58. Al naibii se mai temeau tovarasii rusi c-o sa vina americanii! Din pacate - degeaba. Mai sunt si alte povesti cu tata militar, pe care le stiu din copilarie, dar... altadata. Dupa 62 (datele pe care notez aici sunt aproximative, nu le mai tin minte) s-a terminat cu „concentrarile”, dar i-au luat (ma rog, a dat singur, dar silit) cele trei hectare de pamânt pe care le primisera de la parinti, bunicii mei, la colhoz. Pe lânga acestea i-au luat si treizeci de ari pe care îi cumparasera mama si tata. Cu greu, cu „cotele ”de dupa razboi, cu porcul pe care trebuiau sa-l dea la stat etc. Ca ei aveau de gând sa se puna pe gospodarie. Dar a venit colhozul. Asa i-a zis tata mereu - „colhoz”, denumire ruseasca, cum se stie, în ciuda denumirilor care s-au tot schimbat, boite în spiritul nationalismului-comunist ceausist. De aceea, cum spun, tata era foarte încântat ca eu merg la liceul militar. Îi calcam pe urme, cum s-ar zice. Si, culmea culmilor - am reusit la examenul de la liceul... îi spunea „Stefan cel Mare”, dar, desi îsi luasera în cârca numele maretului Stefan, nu mi l-a facut mai drag. De liceu vorbesc, nu de marele voievod. Tata era în înaltul cerului, mândru nevoie mare, uneori se falea la consateni. Si eu ar fi trebuit sa fiu - dar nu eram, cum am sa va spun. Iata câteva vorbe-n „colturi si rotunde”, cum a zis marele prozator Nicolae Velea, azi aproape uitat, despre viata la liceul militar, desi au trecut ceva anisori de atunci. Dar despre acestea voi scrie în articolul de miercurea viitoare. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
