Dupa doi ani în care vietile tuturor au fost în pericol, iata ca pandemia este pe sfârsite. Am însotit nenumarate persoane în procesul traumatic al trecerii prin boala si i-am ajutat sa accepte pierderea celor dragi în cazurile în care lupta nu a mai putut fi câstigata. Am întâlnit parinti care au normalizat tot ceea ce s-a întâmplat si si-au învatat copiii sa fie mai precauti, sa înteleaga importanta igienei si sa perceapa cât mai realist notiunea de boala. Copiii acelor parinti mi-au spus ca în continuare vor fi atenti sa se îngrijeasca si îi vor proteja pe cei din jur daca se îmbolnavesc, stând cât mai departe de ei. Dar am întâlnit si parinti revoltati din cauza restrictiilor care au transmis celor mici mesajul ca regulile trebuie încalcate si ca virusul nu exista. În prezent, acei copii continua sa fie învrajbiti si sa-i considere ”fricosi si exagerati” pe cei care au respectat conditiile impuse. Din acest motiv, latura sociala, relatiile interpersonale au avut de suferit. Ce au învatat în acesti doi ani? Sa-i respinga pe ceilalti, sa nu accepte pareri care difera de ale lor, sa intre în competitie si sa ironizeze. În prezent, razboiul este evenimentul declansator al fricii si nesigurantei chiar si în rândul parintilor care s-au pastrat rationali în contextul pandemiei. Boala este un lucru despre care toti copiii stiu – sunt învatati de mici ca e bine sa îsi spele mânutele, sa se trateze si sa mearga la medic atunci când au o problema de sanatate si, în majoritatea cazurilor, s-au întâlnit cu situatii în care rude sau cunostinte sufera sau au suferit de o boala care a dus chiar si la deces. Dar despre razboi ce au stiut? Cât de des întâlnit este un razboi? Comparativ cu o boala despre care medicii îti pot spune ce sanse de supravietuire sau de vindecare ai, în cazul razboiului, cine îti garanteaza ca poti scapa? Având asta în minte, dar si pe fondul unei puternice anxietati, parintii au implicat si copiii într-un tablou pe care, la momentul prezent, nu ar fi trebuit sa-l cunoasca. ”Îmi doresc sa-l pregatesc pe copilul meu în caz ca se va întâmpla ceva si îsi va pierde unul sau ambii parinti”. ”Vreau ca baiatul meu sa fie solidar cu ceilalti oameni încercati, dar sa si cunoasca si sa ajute copiii din Ucraina”. ”Acum, la noi acasa, avem o familie din Ucraina cu 2 copii. Am fost atât de emotionata sa-mi vad copilul empatic. A fost un moment în care cu totii am plâns. Vom ramâne prieteni fara doar si poate cu acea familie si cu celelalte care ne vor trece pragul în perioada urmatoare”. Ce cred parintii ca dezvolta copilul în urma expunerii la o astfel de situatie? Solidaritate; Altruism; Empatie; Sensibilitate; Deschidere; Pregatirea de a înfrunta realitatea dura în viitor. Ce se întâmpla de fapt? Copilul devine anxios si traieste cu frica faptului ca si-ar putea pierde oricând parintii. Copilul întelege ca lumea în care traieste este nesigura, periculoasa si oamenii sunt rai. Copilul dezvolta neputinta pe fondul unei situatii pe care nu o poate controla, mai ales vazându-i pe cei de vârsta lor suferind. La vârste mai mari (preadolescenta), copilul care îsi cauta identitatea si trece prin acea perioada marcata de o stima de sine foarte scazuta întelege ca viitorul este incert, chiar inexistent, iar planurile sale se prabusesc. Pot aparea tendinte depresive cauzate de lipsa sperantei în legatura cu viitorul. Apar mai frecvent tentativele de suicid acolo unde deja au existat, dar si în rândul celor ce prefera ”sa moara acum decât sa se chinuie si sa decida altii când e momentul”. În prezent, lucrez cu un numar considerabil de copii cu vârste cuprinse între 5 si 12 ani care au problemele mai sus mentionate. Da, copiii trebuie pregatiti pentru a nu fi luati prin surprindere de ceva ce s-ar putea întâmpla. Dar este deja cazul? Haideti sa luam lucrurile din aproape în aproape si, atunci când frica depaseste pragul ratiunii, sa ne reîntoarcem în prezent, catre noi, si sa reevaluam contextul actual din România. Este oare atitudinea noastra potrivita?
