“BOR ar fi fost chemata sa ilustreze cum pot fi reunite traditia ortodoxa si intregrarea euroaltantica – la urma urmei, este garantia de securitate decisiva pentru statul român. Acest lucru nu s-a întâmplat, astfel ca astazi BOR se vede condusa de politica agresiva a Patriarhiei Moscovei, care, ca în timpul lui Stalin, se straduieste sa obtina hegemonia în lumea ortodoxa. BOR nu se opune puternic acestui curent si nici nu ofera un sprijin sustinut patriahului ecumenic, care respinge pretentia Moscovei de lider al ortodoxiei. Mai mult, patriarhia se afla si sub presiunea exercitata de cercurile antioccidentale din interior, fata de care conducerea BOR nu se poate delimita decât cu mare greutate”. (Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023, editura Humanitas, Bucuresti, 2023, p. 406). Istoricul Oliver Jens Schmitt pune aparent corect punctul pe i în rândurile citate mai sus, cu mentiunea suplimentara ca respectivele “cercuri antioccidentale” din cadrul Sfântului Sinod, sprijinite de suficient de multe fete bisericesti de la temelia ierarhiei încât sa atraga atentia asupra existentei unui fenomen mai larg decât s-ar parea prima facie, nu au un cuvânt decisiv de spus în prezent, oricât de anevoioasa ar fi delimitarea de ele. Din momentul respingerii referendumului pentru familie prin neparticiparea masiva a populatiei adulte în 2018, BOR, desi înca puternica, se afla într-un recul simbolic evident, pe care doar miscarile de trupe ale partidului AUR o tine la limita scufundarii în abisul irelevantei în centrele urbane medii si mari. Dupa scandalurile generate de membrii ai clerului precum Cristian Pomohaci, Corneliu Onila în ultimul deceniu, de investigatiile financiare ale jurnalistilor de la Recorder, sau de declaratiile anti-UE ale ÎP Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, din ce în ce mai rastite în ultimul interval, este limpede ca BOR se afla într-o scindare interna, pe care cearta din prima jumatate a anului 2023, desfasurata între cei care doresc un calendar pascal comun tuturor familiilor crestine europene si adeptii traditiei ortodoxe nationale, nu a facut altceva decât s-o sublinieze pâna la a deveni un fapt evident. Dincolo de zavistia între pro- si anti-occidentalisti în BOR, minorii din România studiaza materia Religia în scoli începând cu clasa pregatitoare pâna dincolo de împlinirea vârstei majoratului, în clasa a XII-a. Ce învata elevii patriei la materia Religie, ivita ca emblema morala a vechimii stramosesti dupa 1989 din spuma marilor anticomuniste, secate pâna atunci în România? În principiu, conform programelor scolare si a manualelor acceptate de Ministerul Educatiei, religia ortodoxa, cu sumare trimiteri la alte culte crestine si religii practicate peste tot în lume. Catehizarea ortodoxa este în concret o forma de propaganda religioasa a BOR, în numele natiunii române si a traditiei locale, ambele prezentate nebulos si întortocheat. În realitate, de prea multa vreme, înca de la jumatatea anilor 1990, ora de Religie în scolile românesti este departe de a avea cuantumul de fanatism si îndoctrinare de care unele spirite laice, aflate în plina dominatie generala a secularismului în societate, o acuza furibund în tot felul de contexte suprainterpretate, cladite din argumente reductioniste. În afara unor crâmpeie de seriozitate religioasa, dublata de o verticalitate lipsita de empatie pentru puterile spirituale ale elevului român, caz în care cadrul didactic trece de fanatic, lunatic si se acopera de reclamatii din partea parintilor si a elevilor, cei mai multi profesori de Religie au lasat de mult garda jos. Sunt profesori cool cu care au loc iesiri în Saptamâna altfel sau diriginti de treaba la liceu, profesori care dau note maxime cu usurinta si se feresc sa supere pe cineva. În loc de curatare duhovniceasca si idealul educational national-crestin, cum înca mai viseaza utopic factiunea antioccidentala din BOR, la rândul ei marcata de culpe si pete indelebile, ora de religie este socotita ca un optional ce ar putea fi interesant, daca profesorul ar fi în stare sa problematizeze simpatic la liceu, sa se joace inteligent la gimnaziu si sa relateze povesti didactice cu mesaj religios aluziv la clasele primare. Punctul de echilibru dintre studiile religioase si divertisment este dificil de atins si peste masura de absurd în sine. Religia nu are misiunea de a distra prin definitie. Coroborat cu toate acestea, numarul de profesori harismatici în sens pedagogic, înzestrati cu temeinice cunostinte de specialitate, pe deasupra fermecatori si cumsecade ca oameni în viata de toate zilele, este la o zecime de procent luat din tot sistemul de învatamânt românesc, indiferent de disciplina scolara, nivel si profil. Cum sa pretindem atâtea virtuti pe fondul unei neputinte structurale nu numai a profesorilor de Religie din România? Cu toate acestea, exact acest fenomen paradoxal, socant si deranjant este cel cu care ne confruntam. Religia face parte si în actuala lege a învatamântului, promulgata în iulie 2023, din planurile-cadru si din trunchiul comun (cf. Art. 86, 87 din Legea învatamântului preuniversitar Nr. 198/2023). Ca o derogare de la lege, elevii se pot retrage si înscrie la loc oricând de la Religie, pe considerente personale ale acestoria sau ale parintilor, oscilând între îmbratisarea unei alte confesiuni crestine si a unei alte religii pâna la forme de agnosticism cunoscute de secole. Studiem sau nu religia ca urmare a completarii unei cereri anuale din partea parintelui sau a elevului major, care îsi decid prin plebiscit educational apartanenta la religia ortodoxa. Prin urmare, materia Religie face si nu face parte din materiile scolare obligatorii în acelasi timp. Atât forurile superioare ale BOR, care anual acorda avizul de cult profesorilor de Religie, cât si Ministerul Educatiei mentin vie aceasta nestatornicie contradictorie, fara ca una din parti sa aiba înca acea pondere determinanta care ar înclina decisiv talerele balantei. Totusi, indiferent de diviziunile imanente BOR-ului, faptul ca profesorii de Religie au fost o prezenta salutara în anii 1990 pentru ca trei decenii mai târziu sa ajunga sa fie lasati fara protectie înalta în fata sensibilitatii (anti)religioase libere a societatii românesti pledeaza pentru o tendinta de laicizare pronuntata. De ce nu are loc ruptura decisiva? De ce înca se taraganeaza o situatie ambigua pe fond? (Articol preluat de pe platforma Contributors)
