Am facut armata la graniceri, la TR (Termen Redus – noua luni, cum faceau cei care intrasera la facultate). Spre sfârsit ne-au dat grade, ne-au facut sergenti, „au înflorit bostanii”, ziceau cu râca cei de la „trupa”, adica cei care faceau armata întreaga, saracii. Tresele pe care le primiseram erau galbene ca galbenusul de rata sau ca niste flori de bostan – de aici „au înflorit bostanii”. Doar câtiva au ramas caporali, fiindca se aratasera prea capatânosi, nu în sensul de prosti, ci încapatânati, facusera bulau (arest), se pusesera în gura cu ofiterii si chestii din astea; daca stau si ma gândesc bine, ei, capatâînosii, au procedat cel mai bine, cel mai corect, macar si-au exprimat jemanfisismul fata de scârba aia de armata; n-au pierdut nimic în definitiv, ba au câstigat în fata sinelui. Deci, ne-au gradat si, chiar la sfârsitul armatei, am facut un stagiu de pregatire în frontiera de-a lungul Prutului, la granita cu mareata Uniune Sovietica, asa de mareata ca n-o mai cuprindea propria-i piele: a dat pe dinafara si peste Basarabia. Eu, baiat cuminte, crescut la tara, cu frica de Dumnezeu si de autoritati, am tinut ascuns în mine jemanfisismul mai sus pomenit, asa ca m-au facut sergent si am fost repartizat la pichetul Golaiesti, aproape de Iasi si, deci, aproape de casa. Trebuie sa va spun ca repartizarea nu a fost în cazul meu chiar întâmplatoare. Atunci era prin mai, iar eu, de pe la Craciunul trecut, devenisem ceea ce dorea si doreste cu ardoare orice român, ceea ce cauta zi si noapte fara sa aiba liniste, în armata, la locul de munca, în administratia publica, la alimentare si la toate institutiile unde are un interes cât de mic, devenisem deci un pilos. AVEAM O PILA, oameni buni! PCR-ul, adica Pilele, Cunostintele si Relatiile, îmi pusese mâna dumnezeiasca în cap. URAAA! Ce se întâmplase. Înainte de Craciun ne-a calcat satul lent-colonelul Ichim cu o misiune deloc belicoasa – sa cumpere vin pentru sarbatori, ca „la tarani” vinul, se stie, era mai bun ca în comertul socialist. Tov colonel, ca asa-i ziceam toti, eliminând nitel degradanta particula „lent”, a tras la nea Fanica, un var de-al tatei, care locuia nu departe de noi, aproape de cimitir (bietul nea Fanica, Dumnezeu sa-l ierte, n-a avut mult de mers pâna la cimitir, ca era poarta în poarta). Din vorba în vorba, la un pahar de vin, unde se despleticesc limbile ca la Turnul Babel si se uita gradele dintre oameni, nea Fanica a aflat ca tov colonel Ichim cataneste, ca sa zicem asa, la graniceri. „Am si eu un nepot în armata la graniceri”, sare de colo nea Fanica. „Taica-sau e var cu mine...” „Zau?” face tov colonel. „Are un vin mai bun ca al meu”, încheie smecher vorba nea Fanica, facând cu ochiul. Atunci tov colonel a devenit brusc interesat. Si asa nea Fanica si tov colonel Ichim au ajuns la noi. Bineînteles, tata i-a facut cadou lui tov colonel, ma rog, asa se zice, doua canistre de vin din butoiul cu vin din cel bun – numai ottonel si feteasca prima-ntâi, mama i-a îndesat si ea în diplomatul kaki niste hartane de slanina. Pe urma cei trei barbati s-au facut prastie, tata si cu nea Fanica, ajutati de sofer, abia l-au urcat pe tov colonel în ARO si, uite asa, fara prea multa filosofie, caci, nu-i asa, primum bibere deinde philosophari, am ajuns eu pilos. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
