De vreo douazeci de ani, la Plugari, nu se mai asculta altceva decât muzica orientala. Scurta hegemonie a „discotecarilor” a încetat, iar „occidentalizarea” prin muzica a esuat! Printr-o contrarevolutie, manelele au cucerit lumea rurala; ca urmare a unui proces insidios – sa speram, reversibil –, orientalizarea partiala a satului meu a primit un impuls suplimentar atunci când în casele plugarenilor a dat buzna Suleyman Magnificul. Stateam în fata caminului cultural si asteptam cu nerabdare sa se încheie filmul. Înauntru, pe ecranul de deasupra scenei, rula pelicula indiana Lantul amintirilor. Nu intrasem de aceasta data, deoarece o vazusem de câteva zeci de ori în vremea copilariei. Povestea lacrimogena a fratilor despartiti de o soarta cruda, care se reîntâlnesc la maturitate, era, în satul meu, la reprezentatia cu numarul opt sute treizeci si sase. Sau Dumnezeu stie… Oricum, aproape nimeni nu-si mai aducea aminte de cât ori o savurase; fusese reluata cu atât nesat de aproape doua decenii, încât devenise clasica printre consatenii cinefili, fiind proiectata întotdeauna cu casa închisa. Doar Lovitura fulgeratoare, un film chinezesc cu arte martiale, mai precis, „cu bataie”, fara „a”, dupa cum se spunea în dialectul bastinas, ameninta din când în când suprematia indiana în box office-ul local. Asteptam impacientat iesirea din sala a vesnic înlacrimatilor spectatori, fara sa realizez ca, în mai putin de o ora, aveam sa fiu martor al unei isterii epidemice, soldata cu o veritabila schimbare de paradigma culturala. Desi câstigasera fara urma de tagada lupta cu iubitorii de folclor, cucerindu-si dreptul de a-si face de cap si de a-si impune legea în mult râvnita sala mare a caminului, „discotecarii” se confruntau, în ultima vreme, cu o provocare cât se poate de serioasa. Dinspre periferia ieseana, aflata la vreo saizeci de kilometri, scâncete cu iz oriental dadeau târcoale descendentilor directi ai plugarilor pusi cândva în slujba boierului Orghidan. O noua revolutie culturala, dupa cea produsa de muzica occidentala, cu doar câtiva ani înainte, al carei reprezentant de seama fusesem, se profila la orizonturile satului în care autobuzul dinspre oras îsi avea capatul de linie. Moravurile orientale nu reprezentau ceva nou pentru Moldova. Dupa 1711, ea avusese domnitori crescuti în Fanar, cartier din Istanbul populat mai cu seama de greci. Or, din calabalâcul cu care acestia poposeau în „dulcele târg”, pentru a-si lua în primire functia si privilegiile, faceau parte nu doar islicul, salvarii sau ciubucul, ci si maneaua. În mod evident, fostele Principate Române fusesera orientalizate, însa doar la nivelul elitei, al conducatorilor, al administratorilor, al boierilor si, foarte important, numai în zona urbana, ce cuprindea, la începutul secolului al XIX-lea, mai putin de o cincime din populatia totala a moldovenilor si valahilor. Atunci când spunea despre Iasi ca reprezinta „o pepiniera înfloritoare de moravuri orientale”, A. Russo (1840) facea referire stricta la fosta capitala si, în special, la elita ei politico-economica. Mediul rural a ramas aproape neatins de vestimentatia, gastronomia si cultura orientale; cu alte cuvinte, fusese ferit de „dulcegarii”, de baclava, sarailie si, mai ales, de rahat. Or, atunci când acest grup restrâns a schimbat directia, adoptând calea occidentala, vestigiile de sorginte bizantina si otomana au reusit sa supravietuiasca, vreme de peste un veac si jumatate, retragându-se spre marginea orasului, la periferie, în mahala, în zona de interferenta cu satul, fara ca acesta din urma, în conservatorismul sau multisecular, sa vrea sa recupereze ceea ce metropola arunca la gunoi, ca fiind demodat, vetust, anacronic. În scurt timp, maneaua se vedea nevoita sa accepte ostracizarea, sa plece în surghiun. Totusi, ea nu sucomba, ci devenea parte a culturii marginale, periferice, fiind recuperata si întronata într-un spatiu nou, templul mahalalei, unde avea sa ramâna sechestrata si fara prea multa vlaga vreme îndelungata. Sfârsitul anilor 1980 si începutul anilor 1990 prindeau România într-un proces de schimbari sociale importante, printre care se numara o reorientalizare timida, subtila, greu de perceput sub valul urias al occidentalizarii. Muzica orientala evada din mahala; dorea sa renunte la statutul de Cenusareasa, intrând într-un proces lent de expansiune catre mediul rural. Asa ajunge ea inclusiv la capatul judetului, ca sa nu spun, al lumii, adica, la Plugari. Industrializarea fortata a lui Ceausescu a produs schimbari semnificative în plan demografic, una dintre acestea fiind migrarea unei parti importante a populatiei rurale spre centrele urbane, în cea mai mare masura, spre periferia acestora. Nu toti „imigrantii” au capatat imediat reflexe urbane, nu toti au mers la licee sau universitati, nu toti purtau blugi sau ascultau muzica din Vest. Multi au parasit satul, dar nu s-au orasenizat în adevaratul sens al cuvântului. Au ramas în zona periferiei, una intermediara între urban si rural, un soi de zona-tampon, populata cu camine de nefamilisti, unii dintre ei împrumutând masiv apucaturi din cultura mahalalei si a talciocului. Aici au descoperit muzica siropoasa, zaharisita, importata cândva de pe malurile Bosforului, care astepta momentul oportun sa revina cu adevarat la viata; ei, prin naveta saptamânala sau lunara, au adus în sate o cultura, de fapt, o subcultura, de neimaginat pâna atunci în vechile asezari rurale. Îmi aduc aminte ca, în ultimii ani ai comunismului, începusera sa circule, într-un regim de semiclandestinitate, casete cu muzica de acest gen, iar Plugariul nu ramasese indiferent în fata resurgentei si infuziei de ritmuri orientale, ceva cu totul nou în peisajul satesc. Adeptii acestei „noi directii culturale”, din ce în ce mai numerosi, se rugau de „discotecari” sa mai insereze din când în când câte un slagar al celor de la Azur sau Generic. Asa aveam sa aflu, spre exemplu, de introspectiile filosofice ale domnului Nelu Vlad, care se lauda sau se plângea – n-am reusit niciodata sa-i patrund logica hegeliana a cântecelor – ca „nu sunt prost, dar nici destept”; asa aveam sa tresar nostalgic dupa Lantul amintirilor, film pe care refuzam sa-l mai vad de ani buni, atunci când domnul Dan Ciotoi îsi punea cam acelasi probleme ca Heidegger (Timp si fiinta), lamentându-se ca „S-a rupt lantul de iubire/ Si-a început a rugini/ Nu te mai gândi la mine/ Ce a fost nu va mai fi!”. Cu aceste mici compromisuri „interculturale”, discoteca sateasca îsi vedea în continuare de Stevie Wonder, Pet Shop Boys sau chiar Shakin' Stevens. Însa nenorocirea avea sa loveasca fulgerator si necrutator, imediat dupa ce se încheiase sus-mentionatul film indian. Întâmplarea facea ca a doua zi sa plece la arme, de fapt, la cules popusoi, însa în alte sate ale tarii, un grup de vreo cincisprezece-douazeci de consateni, un eveniment cu o încarcatura emotionala indescriptibila pentru niste oameni ce urmau sa mearga cu trenul pentru prima oara, plecând dintr-un sat în care, pâna mai deunazi, o calatorie la oras avea semnificatia spirituala a unui drum initiatic la Ierusalim. Noi, cei din staff-ul informal al discotecii, am fost rugati cu toata deferenta sa difuzam o melodie „mai altfel”, doar una, despre care tocmai aflam ca facea ravagii prin tara, mai precis, S-a marit armata, a celor de la Albatros. Ce a urmat poate fi descris doar în trei cuvinte – boala maselor psihotice; eventual, într-un singur cuvânt – delir. (Mi-am reamintit aceasta ultima vocabula, pufnindu-ma râsul, într-una dintre salile de lectura ale Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi, pe când citeam editia originala a Schimbarii la fata a României. Cioran, în ratacirile lui din tinerete, scria, în 1937, ca „n-as putea iubi decât o Românie în delir”.) Visul cioranian al României extaziate se manifesta – e adevarat, la micro-scara - în Caminul (oarecum) cultural din Plugari. Abia apucase Naste din Berceni sa spuna „Nu stiu ce s-a întâmplat/ S-a marit armata/ Bani nu îmi trimit de-acasa/ Nici mama, nici tata!”, ca o explozie de entuziasm a fost pe punctul de a pulveriza geamurile asezamântului local de cultura. „Discotecarii”, care, de regula, stateau rezervati pe bancile din spatele salii, atunci când rulau, ca exceptie, astfel de melodii, au încalcat regula, fiind scosi din minti de noul hit si alaturându-se „minoritarilor”. O mare de mâini se ridicase spre tavan, exact asa cum se întâmpla pe stadioane la marcarea unui gol. Toata lumea cânta, zbiera, urla si dansa electrizata pe ritmuri cvasi-turcesti. Nu mai exista vreo diferenta între scortosii cu scoala, asa cum eram eu însumi considerat în mod legitim (sic!) – între timp, devenisem student, al doilea din toata comunitatea, la acea vreme –, si talpa satului. Reticent, sceptic, dupa cum mi-i firea, priveam stupefiatîn jur, vazând ca proiectul meu „politic”, cel al occidentalizarii prin muzica a satului natal, se facea tandari. Speriat ca o contrarevolutie se coace sub ochii mei, stateam înfricosat precum Conu Leonida „fata cu reactiunea”, cazând din „fandacsie în ipohondrie”. Mi se parea ca sunt martor ocular neputincios al instaurarii unui soi de Republica de la Ploiesti! Militasem cândva pentru „constitutionalism occidental” si ma trezeam subit sub despotism oriental, sub tirania manelelor. Însa, în cele din urma, aveam sa devin victima temporara a contagiunii emotionale, fiind atras în multimea frenetica, în pofida tuturor ezitarilor, rezistentelor si contraargumentelor mele. Dansa inclusiv un leat de-al meu, pe care nu-l vazusem vreodata la discoteca si care fusese respins la recrutare din cauza ca nu avea greutatea minima impusa de satisfacerea stagiului militar. Omul acesta, de vreo patruzeci si ceva de kile, era extaziat de faptul ca „S-a marit armata”, una pe care aveau s-o faca altii în locul lui. Ma rog… Nu-mi aduc aminte daca pâna dimineata, la ora cinci, atunci când trebuia sa plece autobuzul spre Iasi, s-a mai ascultat si altceva. Foarte probabil, nu! Caminul era ticsit cu recrutii în cauza, cazuti într-un soi de transa lirica, si cei ce aveau sa ramâna acasa, dar aflati în sevraj alcoolic. Acesta a fost un punct de cotitura în istoria satului. În doar câtiva ani, noul gen muzical avea sa cucereasca încet, dar sigur lumea rurala. În mai putin de un deceniu, satul meu avea sa treaca de la hora si ciobanas la manele, via muzica pop, rock si, cu totul sporadic, hard rock. De vreo douazeci de ani, la Plugari, nu se mai asculta altceva decât muzica orientala. Scurta hegemonie a „discotecarilor” a încetat, iar „occidentalizarea” prin muzica a esuat! Printr-o contrarevolutie, manelele au cucerit lumea rurala; ca urmare a unui proces insidios – sa speram, reversibil –, orientalizarea partiala a satului meu a primit un impuls suplimentar atunci când în casele plugarenilor a dat buzna Suleyman Magnificul. Of, viata mea!!! Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
