Autorul îsi continua pledoaria pentru editarea stiintifica, pe principii filologico-lingvistice, a textelor românesti vechi, singura care asigura autenticitatea originalului. Practic, filologia, pentru publicul obisnuit, este o activitate intelectuala nespectaculoasa, nu foarte vizibila. Filologii însisi sunt însa de parere ca filologia este ca si aerul pe care îl expiram, nu se prea vede, dar, daca ar lipsi, am resimti în mod dramatic aceasta absenta. Functiile filologiei sunt destul de clare si, de multe secole, au ramas aceleasi, si anume: a conserva, a edita, a interpreta si a traduce textele unei (unor) traditii. Repet: a conserva, a edita, a traduce si a interpreta textele unei traditii, orale sau scrise, caci texte sunt si productiile culturale ale societatilor care nu cunosc scrisul. Ultimele doua functii, cea de traducere si cea de interpretare, considerate de unii mai elevate, sunt rezervate speculatiilor mai mult sau mai putin erudite, eseistice, cum se spune, pe marginea textelor. Primele doua, în schimb, fac parte din zestre primara a filologiei, asa cum a fost ea inventata în Antichitate de învatatii din Alexandria elenistica, în scopul precis de a stabili si a conserva forma corecta a textului epopeilor homerice, Iliada si Odiseea. De aceea a fost inventata filologia, pentru a da o forma stabila si elevata textelor fondatoare ale traditiei elenice. De ce este nevoie în continuare de filologie, mai ales la noi? Pentru ca, pe lînga Traditia pe care o ortografiem cu majuscula, formata din scrierile Sfintilor Parinti, acea Traditie care se adauga Sfintei Scripturi si se hraneste din aceasta, mai exista si un alt înteles al traditiei traditiei (pe care o scriem de data aceasta cu litera mica!), si anume traditia textuala, sa o numim laica sau stiintifica. Textele produse de o comunitate au un caracter istoric, adica ele sunt produse în timp si ramân ca atare, în principiu, neschimbate, desi limba poate evolua, mentalitatile pot evolua. Si atunci este nevoie ca traditia sa fie cultivata în doua directii. Pe de o parte, în directia „agiornariiˮ ei, a adaptarii la prezent s.a.m.d., iar, pe de alta parte, în directia pastrarii autenticitatii primare a textului editat. În filologie, noi nu vorbim despre adevar, ci vorbim despre autenticitate. Cu alte cuvinte, adevarul unui text consta în autenticitatea lui. Tot ceea ce înseamna alterarea unui text din punct de vedere al limbii, al foneticii, al morfologiei, a lexicului, a sintaxei si, al stilului, reprezinta de fapt un atac la esenta sa, la originalitatea si la autenticitatea sa. Ca sa întelegem mai bine lucrurile e nevoie sa va comunic niste distinctii importante, care se gasesc si în titlul comunicarii mele: editare critica, prelucrare, diortosire. E nevoie sa fac aceste distinctii, fiindca foarte multi, în practica, nu înteleg de ce atâta obstinatie din partea mea. Daca urmariti activitatea mea din ultimii ani, în paranteza fie spus, vedeti ca sunt foarte critic, foarte aspru cu asemenea subproduse culturale. Am publicat relativ recent o serie de articole (Editarea de texte românesti vechi, între coropcareala lucrativa si impostura „academica”, în „Cronica veche”, aprilie 2013 si Din nou despre cum nu trebuie editate textele înaintasilor, ibidem, aprilie si mai 2018) în care am inventariat si discutat pe larg despre greselile frecvente care se savârsesc la editarea unor texte importante ale înaintasilor de catre asa‑zisi editori nechemati, nepregatiti si nepriceputi. În „România literaraˮ din 6 iulie 2018 a aparut un articol cu titlul Un fals filologic si o impietate la adresa vechii culturi românesti, în care am fost foarte, foarte aspru la adresa unei mici-mari impietati editoriale care s-a produs la Râmnicu Vâlcea. O sa va spun imediat despre ce este vorba. Asadar, editarea critica a unui text românesc vechi, singura legitima, înseamna cea facuta de filologi dupa principii stricte. Primul principiu este pastrarea intacta a limbii. Al doilea principiu este pastrarea intacta a formei în care se afla textul respectiv. În traditia noastra, noi avem o problema specifica, pe care o mai au si alte natiuni, de exemplu turcii, în mod paradoxal, fiindca doar turcii si noi am trecut la un moment dat de la o scriere traditionala la alta (de la scrierea araba, respectiv chirilica, la scrierea cu litere latinesti). Timp de sute de ani scrierea traditionala la români a fost cea chirilica, care ajunsese la un grad de functionalitate si de perfectiune foarte mare. Textele bisericesti tiparite în chirilica în jurul anului 1800 erau aproape perfecte din punct de vedere al limbii, al foneticii, al morfologiei, al punctuatiei s.a.m.d. De aceea, fac aici o alta paranteza, un mare reformator precum Ion Heliade-Radulescu, atunci când recomanda perfectionarea limbii literare moderne pornindu‑se de la textele bisericesti, el nu se referea la textele bisericesti din secolele al XVI‑lea - al XVII‑lea, care erau vechi si, în multe privinte, obsolete, ci la cele ale parintilor lui de atunci, din contemporaneitatea lui. Legitima a fost dorinta aproape unanima a intelectualitatii, în fine, a natiunii române moderne nascînde de la începutul secolul al XIX‑lea, de a reveni la literele stramosilor, cum spuneau ei pe urmele latinistilor din Scoala Ardeleana, cu o formula destul de aproximativa din punct de vedere istoric, dar puternica din punctul de vedere al simbolicii militante, adica de revenire prin adoptarea grafiei latine. Aceasta decizie era cvasiunanima, inclusiv în Biserica ea nu a întîmpinat opozitii majore. Aceasta idee a fost deci considerata un gest simbolic de desprindere de o anumita identitate nepotrivita sau neadevarata, cea slava sau balcanica, si de subliniere a identitatii latine. Repet, lucrul acesta a fost aproape unanim acceptat în societatea epocii, desi au existat si unele voci împotriva. * Prezentul text reprezinta substanta unei comunicari prezentate în cadrul Simpozionului International «Local si universal în Ortodoxia româneasca. Credinta-Unitate-Identitate», Iasi, 9-11 mai 2018, organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei, în colaborare cu Facultatea de Teologie a Universitatii «Alexandru Ioan Cuza» din Iasi. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iasi
