Într-o discutie recenta la Varatic, Al. Zub îmi spunea ca anul 1974 a fost unul crucial în destinul sau carturaresc. Împlinise 40 de ani si, dupa multe privatiuni si eforturi, zarile începeau sa i se deschida. Am zis ca o scurta rememorare pedagogica ar putea fi de folos pentru studiosi. La 1 septembrie 1973, în Sala Senatului Universitatii „Al.I.Cuza” din Iasi, un istoric îsi sustinea impresionanta sa teza de doctorat, de 1400 de pagini dactilografiate, sub coordonarea profesorului Dumitru Berlescu si avându-i de referenti pe Dan Berindei, Leonid Boicu si Dan Simionescu. Avea 39 de ani, fusese student stralucit si facuse aproape sase ani si doua luni de puscarie politica pentru ca îl omagiase pe Stefan cel Mare la Putna, eveniment care-i retezase, în 6 martie 1958, destinul stralucit de carturar care i se prefigura. Pâna sa-si sustina teza de doctorat, devenita imediat reper de acribie si profesionalism istoric, intrase deja în legenda locului prin faptul ca luminita de la geamul modestei sale camarute de bibliograf al Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi – singurul post cu activitate intelectuala care-i fusese aprobat la iesirea din recluziune – nu se stingea niciodata. Alexandru Zub nu a confirmat niciodata veridicitatea acestei legende si nici nu era nevoie pentru ca exemplara sa munca din acei ani s-a proiectat în bio-bibliografiile de referinta ale istoricilor Kogalniceanu, Xenopol si Pârvan care, evident, înmagazinau ani de munca neobosita devenind rapid repere istoriografice ramase si astazi de neegalat. Odata cu sustinerea tezei de doctorat cursul vietii sale avea sa se schimbe întrucâtva. Gratie sprijinului profesorului Berlescu, magistrul sau, fusese acceptat la concursul în urma caruia a revenit la Institutul de Istorie, initial pe o pozitie inferioara celeia pe care o avusese înainte de arestare, urcând apoi rapid în grad dupa doctorat. Dupa care, cu ajutorul influentului editor Mircea Radu Iacoban, directorul Editurii Junimea, teza sa era tiparita în mai putin de un an într-o editie de lux, masiva si într-un tiraj de 1370 de exemplare legate. A luat imediat Premiul Academiei. La scurt timp dupa sustinerea doctoratului, profesorul Paul Miron de la Universitatea din Freiburg, arhitectul legaturilor academice ale României cu Germania Federala, reusea sa-l scoata din tara, pentru prima oara în viata, la un spectaculos simpozion international dedicat lui Dimitrie Cantemir unde va avea posibilitatea de a intra în contact cu istoricii vest-germani care apoi i-au înlesnit câtiva ani mai târziu obtinerea mult râvnitei Burse Humboldt (1977-1978). Cu toate acestea, cariera universitara avea sa-i fie blocata pâna în 1990, din cauza faptului ca nu a acceptat intrarea în Partidul Comunist si pentru ca relatia sa cu politia politica a ramas distanta, refuzând orice forma de colaborare sau de înregimentare. Alexandru Zub, caci el este protagonistul întâmplarilor amintite mai înainte, si-a construit apoi, în cinci decenii de activitate, o impresionanta cariera de istoric prin punerea în valoare a mostenirii istoriografice a câtorva corifei ai istoriei nationale si prin articularea unui drum propriu în istoriografie si în istoria culturii românesti si universale astfel încât proiectul distinsului intelectual Vasile Isan, reprezentativul rector al Universitatii „Al.I.Cuza” din Iasi, de a-i consacra, în 2012, o serie de autor la editura universitatii a fost mai mult decât inspirat. Iar seria sa de autor s-a deschis, cum era si firesc, cu memorabilul volum despre Kogalniceanu ca istoric, cu care a început aventura sa editoriala si academica în urma cu cinci decenii, la zece ani de la iesirea din puscariile comuniste. Aceasta reeditarei, un volum masiv, in octavo, de aproape o mie de pagini impune, de la bun început, câteva consideratii. În primul rând, faptul ca autorul nu a avut de sters nicio pagina compromitatoare, nicio concesie facuta regimului, niciun oportunism este, în sine, remarcabil. Desigur ca istoriografia problemei s-a mai îmbogatit de atunci încoace si autorul asuma onest aceasta realitate, însa volumul urias de informatie istorica prelucrata în acei ani, aproape fara rest, face ca sursele importante privitoare la originile intelectuale ale activitatii de istoric a celui care avea sa devina un urias om politic, sa fie, practic, epuizate de cercetarea aproape exhaustiva a lui Alexandru Zub. O editie publicata ne varietur reprezinta, la patru decenii de la editia prima aparuta dupa celebrele „Teze din iulie” ale comunismului ceausist, desigur, nu numai o provocare, ci si o proba de acribie si profesionalism care înfrunta rigorile timpului. Scotând la iveala din arhive si din biblioteci documentele, manuscrisele, articolele si cartile lui Kogalniceanu cu privire la istorie si istoriografie, construind aceasta ampla si detaliata monografie de autor care fundamenteaza începuturile activitatii profesioniste de istoric facute de Mihail Kogalniceanu, Alexandru Zub facea o munca de pionierat, în ciuda existentei marturiilor si literaturii secundare anterioare. El a produs atunci o sinteza facuta cu rigoare si elan enciclopedic care a functionat ca model în breasla si care ramâne, iata, si astazi un reper de neocolit. Nu e locul sa facem aici o analiza detaliata, asa cum ar fi de dorit, a acestei lucrari monumentale în care, cu vorbele lui Iorga, se încearca o readucere în atentia publica a acelui „Mihail al luminii” care a fost eclipsat, fatalmente, în memoria colectiva de catre politician, de „Mihail al sabiei”. Ce trebuie însa precizat, dincolo de amploarea si rigoarea cercetarii, este limpezimea stilului si forta expresiva a constructiei literare a acestei analize. Vorbind de etapele de formare, de sursele intelectuale, de lecturi, de experiente culturale europene sau de viziunea educativa ori de operele istorice propriu-zise ale lui Kogalniceanu, Alexandru Zub gaseste un ton masurat si o forta de comunicare literara neobisnuite pentru istoriografia timpului. Într-un volum de convorbiri cu Sorin Antohi, marturisea ca a fost în anii studentiei nehotarât între Litere si Istorie (putea sa aleaga orice specialitate pentru ca avea Diploma de Merit si, paradoxal, a fost initial înscris de un profesor al sau la Chimie!) ceea ce poate explica faptul ca toata proza sa istorica este infuzata cu o forta de expresie care vine din aptitudinile sale literare evidente (daca nu ma însel, cred ca a si fost printre primii istorici primiti în Uniunea Scriitorilor). Acestor calitati li se mai adauga si mixajul neobisnuit de rigoare germanica cu empatia nationala (gratie radacinilor sale familiale: tata – bucovinean, mama – maramureseanca) elemente care l-au ajutat sa se plieze perfect pe subiectul monografiei, Kogalniceanu fiind el însusi riguros si sârguincios, cu formatie germana, plasat în siajul istoriei formative si cu valente de pedagogie nationala a lui Ranke, generând o naratiune istorica limpede si expresiva. În ce ma priveste, as aminti, în fuga, doar doua chestiuni abordate în aceasta analiza elaborata, care mi se par esentiale pentru un discurs al istoriei intelectuale asa cum a fost el prefigurat de autor la începutul anilor '70: analiza orizontului lecturilor formative din biblioteca personala a lui Kogalniceanu si tema pedagogica a acestuia de a „arata europenilor cine sunt moldo-valahii”. Sunt doua chei de citire a parcursului istoric extrem de surprinzatoare pentru metodologia istorica a timpului de atunci perfect adecvate însa pentru întelegerea personajului istoric analizat. Refacerea parcursului formativ intelectual prin analiza cartilor fondatoare din care s-a nutrit Kogalniceanu va deschide o linie de analiza istorica extrem de interesanta si de bogata în revelatii pentru toti cei care i-au urmat lui Alexandru Zub în siajul istoriei culturii. Apoi descifrarea acestei tensiuni identitare românesti în contextul european, tema recurenta în istoriografia româneasca din ultimul secol si jumatate, niciodata epuizata, releva ca plasarea metodologica si formativa a lui Kogalniceanu nu a fost doar justa si necesara, ci a si identificat radacinile nesigurantei noastre identitare. Sunt, în sine, teme la fel de vii si astazi, iar reeditarea impresionantei monografii care facea publica cercetarea doctorala a lui Alexandru Zub, volum care mai putea fi gasit doar la biblioteci specializate si la rari anticari, nu este doar un gest de reverenta, în prelungirea celor dedicate aniversarilor sale, ci si o recunoastere a eternei tinereti a ideii si a curiozitatii istorice, tinerete pe care academicianul iesean, fost Sef al Sectiei de Istorie a Academiei Române, o ilustreaza zilnic, sfidând detaliile neinteresante ale cartii de identitate. Pentru ca, asa cum am încercat sa evocam fugar si aici, cartile sale de identitate sunt altele. Care trec sprintar, iata, proba timpului. iZub, Alexandru - Mihail Kogalniceanu istoric, ed. a II-a, ed. Universitatii „Al.I.Cuza”, Iasi, 2012, 876 p. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
