Articolul contine o serie de reflectii aspre prilejuite de recenta demisie lipsita de glorie a ministrului Educatiei. Înainte de a continua sa urmez firul memoriei, reînviind anii mei de scoala în comuna natala de pe tarmul drept al Dunarii, tin sa salut cu satisfactie ultimele miscari din administratia învatamântului românesc. Declaratia presedintelui Iohannis, desi pare înfasurata într‑o manusa de catifea, este de fapt o lovitura în plina figura administrata tuturor impostorilor „academici“, inclusiv, aproape fara echivoc, lui Sorin Cîmpeanu. Dau un citat semnificativ din aceasta declaratie: „Avem nevoie de toleranta zero în privinta plagiatului, iar noile legi ale educatiei trebuie sa includa prevederi explicite cu privire la prevenirea si sanctionarea acestui fenomen toxic al mediului educational. Miza este însasi credibilitatea sistemului de învatamânt superior si a cercetarii din România, dar si viitorul nostru ca societate democratica. Trebuie sa devina clar ca obtinerea unei diplome academice reprezinta o onoare si este conditionata de un merit real”. Daca i‑ar fi stat în fire fie si o umbra din stravechea onoare cavalereasca, fostul ministru ar fi înteles ca gestul prezidential de a‑i permite, formal, demisia din proprie initiativa, în loc de a‑l demite direct, fara menajamente, este analog unei cutume din codul militar de odinioara, când unui ofiter dezonorat colegii îi permiteau câteva minute de singuratate, pentru o confruntare cu propria constiinta si în compania revolverului din dotare. Dar de unde atâta onoare la omul nostru? Desi afirma ca este din proprie initiativa, d-lui sustine ca demisia „este nedreapta, generata de cei care înteleg mult prea putin specificul învatamântului superior”. Ce vorbesti jupâne?! Specificul învatamântului superior?! A‑ti însusi sub nume propriu, chiar si cu învoiala acestuia, opera profesorului tau (indiferent de valoarea intrinseca, de destinatia si forma de redactare, curs universitar, caiet de seminar, lucrare practica, articol, volum, discurs etc.) o fi legitim si permis în cercul strâmt al d-tale si al ciracilor care te‑au ales ditamai presedinte al consiliului rectorilor. În realitate este un furt intelectual de cea mai joasa speta! Nu poate fi imaginata o infamie mai mare decât aceea de a‑ti pune profesorul de 90 de ani sa dea o declaratie publica scrisa cum ca el a fost cel care te‑a îndemnat sa îi sterpelesti textele, ca sa îti dai doctoratul si sa te faci profesor. În acest moment ajungem sa ne întrebam daca nu cumva unui asemenea ipochimen îi lipseste o doaga! Noi, astilalti, universitarii care ne respectam profesia, ne onoram profesorii altfel, editându‑le operele si cultivându‑le memoria prin colocvii sau simpozioane aniversare sau comemorative si nu îi târâm în noroiul propriei noastre infamii! Te mai informez, d-le (ex)ministru, ca cei care te arata cu degetul ca plagiator nu sunt „un fel de habarnisti în domeniul educatiei”, dupa cum, cu tupeul si nerusinarea care te caracterizeaza, îndraznesti sa îi insulti. Daca ai avea putin obraz, ai intra în pamânt de rusine citind pe lista „habarnistilor” numele primilor o suta de intelectuali ai tarii, inclusiv academicieni si câtiva rectori ai unor universitati prestigioase din România! Daca as da frâu liber retoricii fruste si nemiloase a educatorilor mei primari, parintii si mosii mei de la Seimeni, pe care i‑am evocat de atâtea ori si de care mi‑a atât de dor, i-as spune cetateanului Cîmpeanu, pe scurt: „Du-te învârtindu‑te, jupâne Cîmpeanu!” Ca parte a „sistemului”, as tine totusi sa îi mai comunic „colegului” Cîmpeanu si urmatoarele: Cetatene, C., „realizarile” cu care te împaunezi (burse ale studentilor, programe de prevenire a abandonului scolar etc.), pe care tii sa ti le revendici la parasirea rusinoasa a unui post de ministru (= „servitor al binelui public”, daca ti‑a explicat cumva cineva ce înseamna ministru), fac parte, cum s‑ar zice, din fisa postului, ele se împlinesc de la sine, nu sunt meritul d-tale! Ceea ce ramâne în istorie, când numele îti va mai fi mentionat cumva, este pata de nesters a plagiatului ordinar la care te‑ai pretat! Ai procedat, chipurile, dupa cum spui, potrivit unor obiceiuri larg raspândite în mediile universitare pe care pretinzi ca le reprezinti, de fapt în niste gasti ordinare înflorite ca un mucegai pe la marginile edificiului sanatos, desi ranit, al universitatii românesti! Când se simte încoltit, sconcsul emana insulte olfactive: „Toti suntem o apa si un pamânt! Toata lumea face asa!“ Neuitata va ramâne deci încercarea d-tale de a impune discriminarea prin lege a plagiatului, o crima simbolica abominabila în sine si o dezonoare ireparabila pentru cel care o savârseste. Un alt „rector autosuspendat” a încercat în urma cu vreo câtiva ani sa potriveasca si el legile justitiei în asa fel, încât, prin borta larga a unei amnistii generale, sa scape si stapânul sau de la momentul respectiv. Ca si d-tale cu plagiatul, ticluirea mafiotica nu i‑a mers valetului, iar respectivul „capo dei capi” a plecat pentru o vreme la puscarie! Ai alaturi, totusi, jupâne, un aparator de nadejde, seful d-tale, primul ministru Ciuca! Dl general îi multumeste la despartire plagiatorului, declarând ca, „tinând cont de modul în care a muncit zi si noapte, îi apreciez foarte mult activitatea ministrului Cîmpeanu!”. Deh, corb la corb nu scoate ochii si prietenul la nevoie se cunoaste, mai ales când si pe caciula noastra bâzâie destule muste! Domnule general, îmi exprim respectul pentru activitatea d-voastra de militar, apreciata de aliati pe câmpurile de lupta din Irak. Însa, pâna una alta, pâna când veti binemerita de la patrie recunostinta eterna pentru fapte de eroism suprem, în calitate de prim-ministru „civil”, raspundeti, va rog, la întrebarea simpla, care vi se adreseaza insistent: Unde se afla oare textul tezei domniei voastre de doctorat, despre care declarati ca nu mai aveti nici un exemplar. Interesanta forma a stimei de sine! Va raportez cu respect ca multi dintre noi, ceilalti, am pastrat cu grija acel text dactilografiat, dar nu atât ca marturie a excelentei noastre, ci mai ales ca memento a neajunsurile vârstei juvenile. Cât priveste acum pe doamna Ligia Deca, noul ministru al Educatiei, numai de bine! Ea ne apare (deocamdata!) ca una dintre extrem de putinele figuri respectabile din actualul guvern. Sper ca va sti sa dea proiectului de lege o forma cuviincioasa, curatindu‑l de scoriile si de aberatiile interesate introduse de Cîmpeanu. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
