Daca iau ca punct de reper locuinta din Sefan cel Mare si trasez un arc de cerc ce are drept limite Anastasie Panu si Pojarnicie, casa din Pacurari e cumva pandantul celei din Stefan cel Mare. Iar aceasta legatura e, poate, si o chestiune de destin. Am fost întotdeauna un citadin. Mi-a placut muntele, am gustat în câteva rânduri farmecul vietii la tara, dar am considerat ca ar fi un dezastru sa locuiesc altundeva decât la oras. Presupunând ca as avea mijloace financiare confortabile, ultimul lucru la care m-as gândi ar fi ceea ce se numeste o „resedinta secundara”. Mai mult: am locuit de când ma stiu în centrul orasului asa ca posesorii de vile de la marginile deluroase ale Iasului îmi par niste aventurieri care îsi complica existenta: sunt dependenti de masina, ajung greu în centru, mersul la teatru sau la film devine o adevarata expeditie. Cel putin asa vad eu lucrurile, e posibil sa exagerez. Dar întâmplarea ca am stat mereu în centru a condus la constituirea unei, cum sa-i spun, geografii urbane subiective, care a prins contur în jurul unor repere ce mi-au marcat existenta. Asadar, prima locuinta a fost un apartament din casa Mitropoliei de pe Stefan cel Mare, unde parintii mei ajunsesera dupa razboi, mai exact dupa întoarcerea din refugiu (unul din cuvintele încarcate de mister care ma intrigau în copilarie). La parterul casei erau un magazin de obiecte religioase (fara firma, ca sa se evite prozelitismul), o cofetarie si, la un moment dat, un oficiu telefonic. Alaturi, mai târziu, s-a construit o cladire aidoma, cunoscuta drept blocul Materna. De fapt, stateam în Stefan cel Mare cu jumatate de norma, daca pot spune asa, cealalta jumatate fiind în sarcina bunicilor mei materni, care locuiau pe strada Pojarnicie, în singura casa ca lumea care ramasese întreaga, restul fiind bombardate. Strada era un paradis pentru noi, copiii, ne jucam printre ruine, ne jucam si în strada fiindca daca treceau pe atunci doua-trei masini pe an. Mama mea ma lua de la bunici în fiecare sfârsit de saptamâna, dar uneori si în cursul saptamânii. Coboram spre Pacurari printre alte ruine (acolo se va construi ansamblul de blocuri inspirat din arhitectura sovietica) si apoi treceam pe lânga doua cladiri care îmi impuneau respect: mai întâi, pe lânga o cladire cu etaj în care se afla consulatul sovietic (treceam întotdeauna pe trotuarul de vizavi, însa nu-mi amintesc daca în fata casei era un soldat de garda, probabil ca da) si apoi pe lânga Biblioteca Centrala. Bunicul meu a murit în 1952, nu mult dupa aceea bunica a venit în Stefan cel Mare asa ca zona Pojarnicie-Pacurari a iesit din cotidianul meu. Ca sa revina puternic, asa cum vom vedea, peste multi ani. Apartamentul din Stefan cel Mare însemna si un minunat balcon, de unde puteam îmbratisa cu privirea strada pâna dincolo de Banca Nationala. Vara, când se pornea o ploaie din acelea tipice anotimpului, trecatorii se adaposteau sub doi stejari ce strajuiau intrarea în gradina Mitropoliei. Din balcon am vazut teribilul incendiu care a distrus acoperisul si podul Primariei, dupa care cladirea a intrat în reparatii capitale. Din balcon urmaream cursele de ciclism, favoritul publicului fiind tânarul Streitt, fiul unor celebri cofetari care se încapatânasera sa reziste câtiva ani nationalizarilor. Sau cursele de motociclete, cu o alta vedeta locala, un anume Petrone. Am stat în Stefan cel Mare pâna în 1979, iar mama mea a mai ramas acolo 15 ani. Urmatorul domiciliu a fost - evident - tot în centru: un apartament de bloc, pe Anastasie Panu, deasupra restaurantului „Dunarea” (actualmente acolo e restaurantul „Atelierul de bere”). Cum apartamentul era situat la etajul doi, am fost ani de zile terorizat de muzica de la restaurant si singura masura a regimului ceausist pe care am aplaudat-o cu entuziasm a fost interdictia ca în restaurante sa se mai cânte muzica dupa orele 22: sigur, calvarul începea acum mai devreme, dupa amiaza, dar macar se încheia la o ora decenta. Acea locuinta a fost, dintre toate, cea mai antipatica, de care ma leaga destule amintiri neplacute. Dar, asa cum îmi spunea nu fara ironie un prieten, cel putin stateam …în centru ! Si iata ca, în 1991, m-am mutat într-un apartament din casa care gazduise odinioara… consulatul sovietic! Prin urmare, n-am parasit niciodata zona centrala a orasului. Daca iau ca punct de reper locuinta din Sefan cel Mare si trasez un arc de cerc ce are drept limite Anastasie Panu si Pojarnicie, casa din Pacurari e cumva pandantul celei din Stefan cel Mare. Iar aceasta legatura e, poate, si o chestiune de destin. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
