Acum trei ani, invitat al Festivalului International de Literatura si Traducere FILIT Iasi, György Dragomán a participat printre altele la un eveniment de la Casa FILIT, alaturi de Filip Florian si Bogdan-Alexandru Stanescu (moderator al întâlnirii). Un dialog în trei memorabil, în care invitatii au vorbit despre cum gasesc timp pentru a scrie si despre rezidentele de creatie, dar si despre succes. „În fiecare zi ma chinui la fel“, a spus atunci György Dragomán. „Când esti singur cu hârtia, succesul nu te ajuta deloc. Unicul lucru la care te gândesti în acele momente este vocea.“ György Dragomán este unul dintre cei mai apreciati si mai tradusi scriitori maghiari contemporani. Nascut în 1973 la Târgu Mures, s-a stabilit în 1988 în Ungaria, împreuna cu familia. A studiat filosofia si literatura engleza la ELTE, în Budapesta, si a lucrat la o teza de doctorat despre proza lui Samuel Beckett, traducând în acelasi timp din operele lui Beckett, James Joyce, Ian McEwan si Irvine Welsh. Dragomán a debutat în 2002, cu volumul A pusztítás könyve (Cartea desfacerii), care a primit premiul Bródy, urmat în 2003 de piesa de teatru Nihil si în 2005 de romanul A fehér király (Regele alb; Polirom 2008, 2017), care a fost distins în Ungaria cu premiile Tibor Déry si Sándor Márai si a fost tradus în peste 30 de limbi, în prezent existând si un proiect de ecranizare a cartii în Marea Britanie. În 2011, lui György Dragomán i s-a acordat premiul literar Jan Michalski pentru acelasi roman. În 2014, prozatorul a publicat romanul Máglya (Rugul; Polirom, 2015), care s-a bucurat de un succes instantaneu în Ungaria si a fost preluat de edituri din Statele Unite, Olanda si Germania, confirmând valoarea unui autor cu o viziune si un stil ce au cucerit deja un public larg. În acel moment, cel mai recent titlu aparut în limba româna de György Dragomán era Rugul (Edi­tura Polirom, 2015, traducere din limba maghiara de Ildikó Gábos-Foarta), un roman pe care scriitorul originar din Târgu Mures îl publica la aproape un deceniu distanta de Regele alb, o carte care impresionase si care era deja tradusa în toata lumea. Regele alb îl facuse cunoscut în România pe Dragomán, care scrie în maghia­ra, dupa ce s-a stabilit în Ungaria împreuna cu familia înainte de 1990. În aceeasi întâlnire de la Casa FILIT, scriitorul a fost rugat sa faca o recomandare din literatura central-est-europeana, sa puna în lumina o carte despre care se vor­beste prea putin. Ce este norocul a fost titlul mentionat de Dragomán, un volum de proza scurta mai putin remarcat la noi, publicat în 1989 la Editura Kriterion. Am retinut la acea vreme motivul recomandarii. Cartea lui Székely János, a spus György Dragomán, „te face sa te simti ca si cum ai lua un pumn în burta“. O senzatie asemanatoare am avut dupa ce am citit Rugul, un roman care mi-l facuse cunoscut pe Dragomán altfel decât îl stiam din Regele alb. Si de aceea vreau sa povestesc mai întâi despre acest roman, puternic diferit fata de ce am mai citit de acest autor. Rugul Emma este o adolescenta crescuta la orfelinat, dupa ce parintii ei au murit în urma unui accident. Într-o zi însa, o batrâna pe care nici nu o cunoaste, cu umeri ascutiti si degete osoase si cu chipul învaluit într-un un batic mare si negru, vine sa o ia „acasa“. Batrâna este bunica ei din partea mamei, astfel ca este de presupus ca gestul recuperatoriu reprezinta un punct de plecare pentru Emma în a descoperi ma­car o parte din trecutul familiei. Am simtit ca Rugul este alt­ceva înca de la primele pagini, când am înteles ca am de a face cu o naratiune la persoana I, dar cu o voce feminina, fetita fiind cea care povesteste. Perspectiva este rasucita fata de Regele alb, unde, desi vârsta protagonistului este apropiata, acolo este vorba de un baietel. Nu stiu în ce masura ar fi contat ca si aici sa avem o voce masculina, însa am fost cucerit de încercarea lui Dragomán de a scrie totul din punctul de vedere al Emmei, care descopera treptat întâmplari din trecutul familiei sale, cu accentul pus pe povestea bunicului si pe cea a tatalui, ambele cu substrat politic si social. „Un experiment despre cum sa vorbesti fara sa vorbesti“ – asa îsi definise scriitorul cartea la un alt eveniment important, disparut azi din pacate, anume Festivalul International de Literatura de la Bucuresti. Fabulos construit în Rugul nu este neaparat personajul Emma, ci cel al bunicii ei, care tine în mâna tot ghemul amintirilor. Sunt lupte interioare pe care Dragomán le gestioneaza cu maiestrie, pentru a o transforma pe bunica într-un personaj complex. Ea crede, pe de o parte, ca totul poate fi uitat, si cele mai importante lucruri, si cele mai placute, dar si cele mai neplacute, dar pe de alta parte considera ca amintirile ne reprezinta si ne definesc. De fapt, noi suntem ceea ce ne amintim: „trebuie sa ne amintim totul, pentru ca doar atât avem, ceea ce ne amintim, ceea ce uitam nu mai exista, dispare din trecut, dispare de pe lume“. Da, dupa ce citesti Rugul te simti ca si cum ai lua un pumn în burta, asa cum spunea Dragomán despre cartea lui Székely János, Ce este norocul, pentru ca durerea povestita de el pare rupta din tine. Nu ai cum sa nu empatizezi cu trecutul personajelor sale si cu luptele lor, mai ales ca dincolo de orizontul familial este vorba de un context sociopolitic care nu-ti este strain. Ce uneste planul larg al cartii de cel intim, al psihologiei personajelor sale este dorinta puternica de a lua totul de la capat. E nevoie de un nou început, ceea ce se simte atât în focul acela eliberator în care sunt arse tablourile si car­tile dictatorilor, cât si în cel în care dispar lucruri care o leaga pe batrâna de trecut si de sot. Regele alb Focul din Rugul mi-a amintit de un episod cu o încarcatura simbolica asemanatoare din Regele alb, când arde o parte dintr-un lan de grâu în urma luptei dintre doua gasti de adolescenti. Pe câteva zeci de pagini, care culmineaza cu acest moment, Dragomán scrie un adevarat microroman de aventuri, de o tensiune incredibila, încapsulat ca o bila încinsa în ro­manul mare, Regele alb (Editura Polirom, 2008, traducere din lim­ba maghiara de Ildikó Gábos-Foarta, reeditare în 2017, în co­lectia Top10+). Dszátá, personajul narator al lui Dragomán din Regele alb, crede în prima faza ca tatal lui a plecat împreuna cu colegii de serviciu într-o misiune de cercetare secreta. Pâna la un punct, îi scrie tatalui si primeste raspuns de la el, însa adevarul nu întârzie: sirul scrisorilor se opreste, iar fiul afla ca, de fapt, tatal sau a fost trimis la „reeducare prin munca“ la Canalul Dunare-Marea Neagra. Cartea are 18 capitole, multe dintre ele fiind dedicate câte unei întâmplari pe care baiatul-narator o reda cu inocenta si, nu de putine ori, cu umor. Ramas acasa cu mama, Dszátá resimte dorul de tata, asa cum Emma din Rugul este marcata de disparitia ambilor parinti. Lipsa aceasta deschide portita catre o maturizare pe repede înainte, în care un rol important joaca nu doar sistemul opresiv, ale carui tentacule ajung pâna la inocenta lui Dszátá, ci si toti prietenii sau „inamicii“ cu care-si petrece timpul baiatul. „Romulus Frunza mi-a spus sa-mi intre bine-n cap ca razboiul nu e niciodata o treaba cinstita, e o chestie de victorie“, noteaza Dszátá una dintre lectiile cele mai importante ale perioadei respective. „În timp ce, de peste tot, ma asaltau hohote de râs, mi-am ba­gat o mâna-n buzunar, si-am pipait fotografia tatei, si-am simtit ca ma podideste plânsul, dar am strâns din dinti, si am facut stân­ga-mprejur, si am început sa alerg spre blocul nostru, auzindu-i cum înca râd de mine, si nu stiam ce-o sa-i spun mamei, goneam si-atâta tot, rugându-ma sa nu mai ajung acasa niciodata.“ Succesul de care s-a bucurat Regele alb are la baza contrastul dintre lejeritatea povestirilor lui Dszátá, continuitatea frazelor sale lungi, în care este atent dramuita candoarea sa, si duritatea fundalului, a perioadei în care are loc actiunea. Citind cartea poti sa presupui ca Dszátá este un alter ego al scriitorului nascut în 1973 la Târgu Mures, unde a locuit pâna la 15 ani, dar acest lucru conteaza prea putin. Personajul Dszátá este remarcabil construit, iar drama lui ajunge la cititor ca o otrava lenta. Pe crapaturile aproa­pe insesizabile ale peretelui narativ, unde remarci mai ales întâmplari amuzante, povestite cu har, se scurge substratul ideologic al vremii. Un episod relevant în aceasta directie este cel în care un ofiter îl avertizeaza pe Dszátá, portar la fotbal, ca în Uniunea Sovietica s-a produs un accident la o centrala nucleara si ca ar face bine sa nu atinga mingea, care ar putea aduna radioactivitatea din iarba. Mesajul acesta vine în contrast cu duritatea antrenorului-terorist „nea Gica“, ale carui metode de antrenament sunt extrem de dure pentru vârsta celor cu care lucreaza. Si acest roman functioneaza ca un pumn în burta, pentru ca desi pare ca citesti o carte despre universul magic în care creste un copil, ai de a face cu comunismul si cu prefacerile unui timp abrutizant, dur si profund transformator. Pe Dszátá îl schimba atât partenerii de joaca, cei care-si confectioneaza armuri si tot felul de camuflaje si par ca se pregatesc de o lupta demna de Vestul salbatic, cât si vremurile în care creste, cele care transforma familii si lasa în urma goluri de neumplut. Corul leilor Tot despre relatia dintre fiu si parinti ori mai degraba dintre generatii este vorba si în Corul leilor (Editura Polirom, 2020, traducere din limba maghiara de Ildikó Gábos-Foarta), un volum de proze scurte subtil legate atât de Regele alb, cât si de Rugul, prin forta evocarilor înradacinate în istoria unei familii fictionale pe care o poti presupune lesne drept cea a scriitorului. Aici este tatal, nu ace­lasi tata lipsa din Rugul alb, ci unul dictatorial, care doreste ca fiul sau sa învete sa cânte perfect la vioara, si tot acolo este un tata-lipsa, pe care un copil, Marcell, îl asimileaza cu muzica, „mama, e posibil ca muzica sa fie tatal meu“, ori un tata ale carui tobe au fost arse (din nou apare motivul focului) de sotie si care acum vrea sa se razbune. Ori un tata caruia fetita (revenire la vocea din Ru­gul) îi pregateste o supa de pui, ori un alt tata (sau acelasi) din Boxe care „a început sa meste­reasca la boxe în ziua când l-a parasit maica-mea“. Exista o legatura cu trecutul în mai toate textele lui Dragomán din cartea aceasta. Multe dintre personajele sale sunt afectate de un trecut care nu a mers asa cum ar fi trebuit, ori de un trecut care nu a depins de ele, ori de un trecut în care au facut alegeri gresite sau altii au facut alegeri gresite pentru ele. Si e o plonjare în acest trecut chiar si în deschiderea unor proze precum Gheata, care suna asa: „Khalid vine din Siria, e aici de patru zile, în timpul asta a fost invitat surpriza la doua concerte, mâine zboara înapoi“. Avem în Corul leilor nu doar supa de pui, ci si Ciorba de peste, care intermediaza relatiile, leaga prietenii: „Manânca si Petra, degetele ei deschid cu gingasie scoica, când înghite, gâtul i se încordeaza. Ma uit la gâtul ei, la pielea-i alba dintre siragurile de mar­gele verzi, mai iau o lingura de ciorba împreuna cu o bucata de peste, când o vâr în gura îi simt savorile sarate si aroma subtila de unt cu o tenta vaga de nuca, mestec si înghit“. Daca m-ati întreba ce carte a lui György Dragomán ar trebui sa cititi mai întâi, as zice ca Regele alb. Este romanul care l-a facut cunoscut si care îmi pare ca surprin­de cel mai bine universul redat de toate celelalte texte ale sale. Însa eu, daca as dori acum sa îl cunosc, desi l-am vazut atât la Festivalul International de Literatura si Traducere FILIT Iasi, cât si la Festivalul International de Literatura de la Bucuresti, as încerca mai întâi Corul leilor, unde as alege o proza scurta, apoi alta proza scurta si alta proza scurta, cu cât le parcurgi cu atât vrei mai mult si mai mult si mai mult.
