Generatii si generatii de studenti, care au facut facultatea în Copoul Iasilor, desigur ca stiu ce este aceea Balena: fântâna arteziana din campusul Titu Maiorescu (zis de cei mai vechi Puskin sau, cum zicea o... tovarasa cu multe fuste - Puschiu), având conturul unei balene sau, în fine, al unui pestoaice, din parculetul de lânga caminele de fete de aici. În, iata, vreo cincizeci de ani n-am vazut aceasta arteziana decât de vreo doua ori cu apa tâsnind, dar asta nu o face sa scada în ochii mei. Eu o vad în imaginatie împrastiind jerbe de stropi azurii. Scuzati-mi entuziasmul cam prea romantios si metaforita acuta, dar asa-s eu - n-aveti ce-mi face! La Balena veneau cu ochii plânsi fetele care picasera examenul la literatura comparata sau la motoare termice, dar aruncau nepasatoare foile prelegerilor anoste, care înfrânau sucurile vitale ale tineretii. Se ogoiau repede aici în bratele prietenilor, pupându-i cu foc si scriind apoi acasa parintilor sa mai trimita bani: ca chiria, de pilda, s-a scumpit, ca a vazut la magazin în Bucsinescu o rochitica tare faina, nici nu-i asa scumpa, e chiar ieftioara. Plus ca mai trebuie aia si aia. Însa, miloase, scoteau bani si îi dadeau ca niste printese aliotmane din Seherezada cersetoarelor tiganci, care stiau ca aici e norocul lor. Si dadeau fetele bani ghicitoarelor cu fuste înflorate („Hai sa-ti gâcesc!”) sa le ghiceasca daca vor trece la Constantinescu sau la alte mangafale. Ei, nu prea se împaca gâcitul cu Psyché a lui Erwin Rhode sau cu existentialismul ochelaristului ala de Sartre de la examene (nu, nu era „Sartre de la examene”, dar erau altii cu Satârul examenelor), însa... Mergeai la caminul ei, cautai o fereastra anume, luai o pietricica de pe jos si o aruncai în presupusa fereastra, dar nu o nimereai de la început. Si aparea o fata cu bigudiuri sau o nebigudiata care te întreba, fiind indulgenta cu îndeobste nauceala baietilor: - Cine? - Maria. - Bine. Asteapta. Si capul cu bigudiuri sau fara se facea pe data nevazut ca o scufie fermecata. Asteptai linistit - stiai ca fetele, suflete bune, se ajuta între ele, sunt ca unghie si carne, sora de cruce, daca se poate imagina asa ceva. Aparea Maria si îti spunea ca vine în cinci minute. Paste, murgule, iarba verde! Venea dupa cel putin jumatate de ceas. În cel mai fericit caz. Se gatea. Dar tu o asteptai molcom. Stiai ca pentru tine se gateste. Plus ca asa ti-e firea. Si stateai îmbratisat cu ea la Balena pâna îti îngheta fundul si nici nu-l mai simteai. Era toamna târzie, vremea era ploioasa, iar parul ei era încoronat cu picuri de ploaie ca niste margaritare. Iar voi aveati sentimentul ca sunteti singuri pe lume. Nu aveati bistari sa mergeti la vreun bar, ca în ziua de azi. Nici baruri nu prea erau. E drept, nu aveati nici deprinderea sa mergeti la bar, ca, dupa cum spuneam, nu erau multe pe vremea aia. Ca Ceasca ala... Dar nu îti pasa de asta. Va sarutati la Balena pâna i se muiau buzele, pâna vi se strepezeau dintii, iar dogoarea din tine tot nu se stingea. Îti usca camasa de pe tine. Sa fi curs toata apa din lume în fântâna aceea arteziana, rece ca gheata, si tot nu s-ar fi domolit focul din suflet. Vorbeati oare? Mai deloc. Limba era aceea a sufletului, stiai asta. Se întâmpla ca picai la vreun examen, tot aici, la Balena, te linisteai - cu Maria tacând molcom, stând lipita de tine si oblojindu-te astfel sufleteste. Cu anii îti vei da seama ca acele picari la examene erau necesarele vami în existenta, care mai mult te caleau si întareau decât te descurajau, asa cum Cenusotca din poveste ajunge dintr-un prunc care se juca în cenusa un crai de crai. Acum, dupa atâtia ani, îmi dau seama ca acele examene neluate „din prima” îmi întareau rolul insurgent si purificator al ludicului în viata - cumva homeopatic, ca tatuajul lui Queequeg din Moby Dick a lui Melville. Esecul meu era, da, initiatic de-a dreptul, ca o calatorie fabuloasa a lui Fat-Frumos sau a pomenitei balenei albe melvilliene. Dar sa lasam gândemele astea, cum spunea Luca Pitu, prea academice si cam plicticoase. În fapt, balena noastra, a studentilor, era o fântâna arteziana scorojita, cu placile din gresie sparte, aproape fara apa, dar cu câteva fire viguroase de vegetatie, rasarite ici si colo. Aici, cum spune Eminescu, „Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Cine a trecut pe aici nu o poate uita, asa secata, sparta si duhnind câteodata a pipi de la studentii turmentati. Balena aceasta ne-a înghitit pe toti cei care am trecut pe aici. Am acceptat asta de buna voie si fericiti. Caci ea ne-a împrastiat în suflet jerbe de stropi azurii, care, iata, nu s-au stins nici astazi. Dupa atâtia ani! Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
