Am discutat mult timp cu interlocutorul meu interior în contradictoriu, fara sa ajung la o concluzie anume. Am invocat numele lui Michelangelo, si al lui Picasso. Arta postmoderna nu avea nevoie nici de unul, nici de altul. Daca în trecut artistul cauta sa-l imite, în creatia lui, pe Dumnezeul, ordinea cosmica instaurata de Creator, în prezent, artistul imita haosul... Dezordinea... Cultiva întâmplarea... „Cum poate capata Iasul o dimensiune culturala contemporana, care sa-l înscrie în circuitul cultural european?” aceasta a fost tema dezbaterii organizate de catre Asociatia Vector, coordonata de cunoscutul artist experimental Matei Bejenaru, cu ocazia lansarii oficiale celei de-a VIII-a editii a Bienalei de Arta Contemporana „Periferic”, eveniment petrecut, daca nu ma însala memoria, în anul 2008, la Centrul Cultural Francez. Dezbaterea, dupa cum era si de asteptat, a fost precedata de o conferinta de presa, desfasurata la o ora de vârf. În stilul sau caracteristic (succint, dar patetic), Matei Bejenaru a expus atunci în imagini si date bilantul impresionant al Perifericului. Lectia sa de „istorie” a avut un ritm alert, epuizându-se, dupa o jumatate de ceas, când auditoriul si protagonistii, s-au mutat la umbra, în cocheta gradina aflata în spatele imobilului ce adaposteste Centrul Cultural Francez, unde la un ceai rece, la o cafea si o tigara, invitatii si-au continuat expunerea ideilor. Una dintre concluziile la care s-a ajuns, dupa cum era si de asteptat, a fost aceea ca „Iasul nu are înca o strategie culturala...” A doua concluzie, suna si mai drastic: „Cei care au auzit abia acum de Bienala, înteleg ca Vectorul a facut mai multe pentru arta contemporana decât toate institutiile culturale iesene la un loc”. Precizam ca aceste afirmatii au fost facute în urma cu 15 ani, de atunci s-au întâmplat foarte multe lucruri pe scena culturala ieseana. Unele institutii s-au ridicat, altele au coborât. Nici Perifericul nu a scapat nealterat de pe urma acestor schimbari. Azi Asociatia Vector e mai putin activa. Poate ca activitatea ei se desfasoara undeva în umbra. Cert este însa ca Vectorul nu mai apare în prim-planul culturii iesene. Locul sau, pentru promovarea culturii române în exterior, a fost preluat de FILIT, de Festivalul de teatru pentru tineret organizat de Oltita Cântec, dar si de Festivalul International „Poezia la Iasi”, organizat de Casa de Cultura „Mihai Ursachi” a Municipiului Iasi. Am mentionat aceste trei evenimente care raspund, în mare, asteptarilor atât ale artistilor, cât si ale publicului. Fiecare dintre ele are si urcusurile, si scaderile sale. Cultura este promovata într-un anumit mod, specific spatiului moldav. În sensul ca sunt promovati nu atât valorile locale, câte sunt, ci cele ce apartin altor spatii (nationale sau internationale). Iasul a fost mult mai receptiv – si asta am vazut-o în momentul Unirii principatelor – fata de valorile din afara sa, decât fata de cele ce se manifesta în zona sa de influenta. A cedat mereu locul sau altora, sacrificându-si cauza si interesele în numele unui scop nobil. Dar sa nu ne abatem de la tezele lansate de Asociatia Vector si sa ne întoarcem la subiect. Cu riscul de-a parea orecum retrograd, îndraznesc sa pun o întrebare: „A facut Festivalul Periferic mai mult decât Teatrul National, decât Opera, decât Palatul Culturii, decât Ateneul, decât Galeriile UAP sau Galeria Dana care, în acea perioada a fost un vector cultural important pentru arta plastica ieseana?” Stau în cumpana, încercând sa-mi reîmprospatez memoria. Îmi revin câteva imagini din trecut. În 1996 sau 1997 si, probabil, în 1998, m-am ocupat îndeaproape de acest fenomen. Atunci i-am dedicat o pagina întreaga de cultura în Monitorul Artelor lui Matei Bejenaru... Marturisesc ca a fost un dialog extrem de interesant. Pe o caseta întreaga, pe care am transcris-o mai apoi, Matei Bejenaru mi-a vorbit, cu patos, despre performance si happening. Despre instalatii si alte forme de manifestare ale artei contemporane. Am fost impresionat de un proiect pe care domnia sa îl derulase, daca nu ma însel, în cartierul Alexandru, amplasând, în preajma sarbatorilor de iarna, câteva butoaie pentru afumat carne, slanina si cârnati undeva în spatele blocului în care locuia, pentru a-i invita pe locatari sa beneficieze de aceasta instalatie. În esenta, experimentul se baza pe o proiectie de filmulete continând o serie de imagini sordide, socante, culese din cartierele marginase ale Iasului din perioada posttotalitara, având drept fundal cladirile cenusii si drept masa de manevra pe aurolacii din canale. Una dintre secvente arata cum undeva, în spatele blocurilor, un grup de barbati afuma carnea pentru sarbatori, plasându-si unul altuia o sticla de alcool ieftin, în timp ce la unul dintre etajele blocului vecin o gospodina îsi întindea linistita rufele în balcon. În jurul tomberoanelor s-a încins bataia între boschetarii beti si câinii hamesiti de foame. Apoi obiectivul luneca în interiorul unui apartament, în care un barbat executa atent niste complicate exercitii respiratorii, privindu-se în oglinda din baie cu o expresie feroce. Era Matei Bejenaru. Un Matei Bejenaru cu reale calitati actoricesti. Într-o alta secventa el aparea catarat pe o macara din centrul orasului, clamând în gol niste cuvinte, în aparenta lipsite de sens. Acesta a fost începutul si, totodata, perioada de glorie a Perifericului. Experimentul acesta l-a facut vizibil atât în urbe, cât si în afara ei, netezindu-i drumul spre Academia de Arta. Totodata, el i-a deschis si calea afirmarii în exterior. În cadrul interviului pe care i l-am luat pentru ziar, Matei Bejenaru mi-a vorbit despre instalatiile lui Vlad Horodinca si despre experimentele altor tineri artisti invitati la festival... M-a uimit expresivitatea limbajului si locvacitatea sa si i-am propus sa tina o rubrica saptamânala la ziar, care ar fi putut sa devina o trambulina de lansare a artistilor tineri. Ma asteptam sa primeasca entuziast propunerea mea. Invocând lipsa de timp, Matei Bejenaru a facut un pas înapoi. Marturisesc ca asta m-a dezamagit usor. Mi-am dat atunci seama ca aveam de-a face cu o personalitate charismatica ce stapânea foarte bine arta elocintei, dar arta cuvântului scris nu-i era tocmai la îndemâna. Îl percepusem ca pe un tip creativ. Matei Bejenaru avea într-adevar har, dar harul sau era de domeniul managerial. Cu timpul, semnele de întrebare s-au înmultit. Am cautat sa trec peste ele, continuând sa urmaresc activitatea Perifericului si sa promovez, prin intermediul paginii pe care o coordonam, arta experimentala. În fine, de la primele experimente ale lui Matei Bejenaru si pâna acum s-a scurs un timp lung. Matei Bejenaru e un om pragmatic si un bun organizator. Pragmatismul sau este însa unul oarecum limitat. Daca ar fi avut un punct de vedere mai larg, prin calitatile pe care le poseda si prin sistemul de relatii pe care le-a dezvoltat în timp, Perifericul ar fi putut sa devina un creuzet perpetuu pentru arta ieseana, o rampa de lansare pentru tinerii artisti. Perifericul a urmarit însa sa-si promoveze imaginea sa în exterior si a reusit sa faca, as zice chiar cu brio, acest lucru. El gasit din start o bresa prin care sa patrunda pe piata occidentala. Lumea Vestului se arata a fi interesata de zona sordida a Estului. Matei Bejenaru a intuit perfect oferta pietei si a venit în întâmpinarea ei. Apoi lucrurile au început sa mearga de la sine. Pentru performanta sa el merita toata admiratia noastra. „Arta noua” pe care domnia sa o promova nu mai are azi audienta pe care o avea altadata. Ea continua sa suscite finantatorii, care au ca obiectiv manifestarile artistice de tip stradal. Performance si happening-ul au aparut în momentul în care, în Occident, odata cu prosperitatea, au disparut manifestarile de protest stradele. Obiectul activitatii sale e perisabil, menit sa dureze doar o clipa, poate nici atât... „Atunci, daca nu dureaza în timp, cum poate promova arta contemporana si cum poate s-o înscrie în circuitul valorilor europene, odata ce din start practica o arta care respinge notiunea de durata?” m-am întrebat pe vremuri. Marturisesc ca nu am gasit atunci si nu gasesc nici astazi un raspuns. Dar asta nu înseamna ca am reusit sa opresc si avalansa de întrebari ce se rostogoleau în mintea mea. „Oare pentru a putea razbate pe piata europeana, ma întrebam, celelalte institutii iesene, unele venerabile, ar trebui sa procedeze la fel?” „Anume?” „Adica sa renunte la ambitia de a promova orice fel de arta, în afara de experiment...” „De ce nu?” mi-am zis. „Atunci ce rost mai are sa facem arta, odata ce structurile europene sunt interesate tocmai de arta fara obiect?! Sau de o arta ce tine mai degraba de statistica si sociologie decât de arta ca atare?!” „Stai, stop. Nu te avânta prea mult. Nu asta cer cei ce se ocupa de promovarea artei europene...” „Dar ce cer? ” „Cer o anumita aliniere. Ei împing arta pe o anumita panta sociologica. Prin urmare, trebuie sa ne aliniem si noi la anumite tendinte ale noilor directive ale artei...” „Cu alte cuvinte, sa practicam o arta perisabila.” „Nu trebuie sa ne sperie termenul asta, daca stam sa ne gândim mai bine, orice arta-i perisabila. Sa ne gândim la audienta...” „De ce audienta se bucura aceasta forma de arta? Antreneaza marea masa sau se adreseaza doar unor experti?” „Avem de-a face cu o arta sociala, o arta în care multimea joaca rol de Dumnezeu?” „Ce fel de Dumnezeu poate fi masa, care e alcatuita dintr-o multime de zerouri, fara nimic în fata si nici în spate?” Am discutat mult timp cu interlocutorul meu interior în contradictoriu, fara sa ajung la o concluzie anume. Am invocat numele lui Michelangelo, si al lui Picasso. Arta postmoderna nu avea nevoie nici de unul, nici de altul. Daca în trecut artistul cauta sa-l imite, în creatia lui, pe Dumnezeul, ordinea cosmica instaurata de Creator, în prezent, artistul imita haosul... Dezordinea... Cultiva întâmplarea... Nichita Danilov este scriitor si publicist
