Daca în urma cu trei zile spectacolul „Indiile galante” ar fi lipsit din programul Operei Nationale Române iesene, tot s-ar fi impus alte cuvinte despre universul celui care l-a imaginat. Dar prima surpriza apare din regia implacabila a vietii, care a hotarât împlinirea celor opt decenii de la nasterea Regizorului. Înca un spectacol împlinit – omul de aici, de acolo, de oriunde, cetateanul lumii, cum se considera cu dreptate Andrei Serban, reusind în continuare sa suprinda, sa placa, sa agaseze, sa enerveze, sa uimeasca (apreciaza verbul „a soca” în arta), sa puna pe gânduri, sa ramâna în amintirea „privitorului ca la teatru” si a cititorului. Pentru ca scenele sale prind viata la fel, între zidurile unei cladiri, între copertile de carte. Este o provocare sa alegi cuvintele cât mai potrivite modului sau de a întrupa idei sub reflectoare, de a le exprima spontan într-o conversatie. Actorii, decorurile, luminile, muzica prezenta sau nu traiesc din vocatia surprizei, a ineditului, pe când rostirea daruita partenerului de conversatie poarta costumul perfect croit, stralucitor al ideilor efervescente, la care nu se pot adauga nici o linie, nici o nuanta de culoare. Fiindca ideile atât de incitante ajung în cuvinte ce au palpit, sunt frumoase, definitive ca sens si înfatisare. „Definitiv” caracterizând în mod paradoxal tocmai filosofia nelinistii, a revoltei, a „mersului pe sârma”, cum explica domnia sa existenta omului în teatru – regizor sau actor. Andrei Serban se poate considera câstigator la ruleta destinului. „Dulcea pasare a tineretii” l-a purtat de la profesorii din I.A.T.C. (Institutul de Arta Reatrala si Cinematografica), progresistii Radu Penciulescu si Mihai Dimiu, de la corifeii modernitatii românesti Liviu Ciulei si Lucian Pintilie, la festivalurile de la Zagreb si Wroclaw de unde s-a întors acasa cu premii, de la fieful creativitatii moderne numit Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, la unul din centrele avangardei scenice – Teatrul „La MaMa” din New York, de acolo în centrele culturale europene. Cu decor minimal sau fara decor (asemenea regizorului miscarii efemere, coregraful Gigi Caciuleanu), Andrei Serban a stârnit si neîncrederea, chiar dezacordul unor actori în America Nordica ce si-a dovedit si în cazul sau duplicitatea în privinta acceptarii noului – obedientei fata de solutiile deja validate, a cucerit mintile inventive ale unor directori de teatru si colegi de scena de acolo, din lume, a nutrit comentariile dezorientate sau admirative ale criticilor. Robul muncii, sclavul detaliului migalit pâna la robustetea, frumusetea si ineditul pledoariei scenice, pretentios, neiertator, întelegator, multumit o clipa de forma repetitiilor, a spectacolului pe care, dupa premiera, îl vede imediat altfel, Andrei Serban a ramas neschimbat într-o singura privinta: respinge conceptia muzeistica, nu accepta comoditatea celui venit la teatru doar ca sa râda ori sa se întristeze o clipa, cerceteaza permanent labirintul nelinistilor, fricilor, incertitudinilor, bucuriilor din viata de zi cu zi. Daca viata de azi pe mâine, de pe un an pe altul, de la o epoca la alta înseamna minciuna, lasitate, politica, violenta – Andrei Serban le subliniaza regizoral cu cele mai puternice reflectoare. Astfel îsi asuma riscul firesc, explicabil de a-si ridica împotriva spiritele conservatoare, partizane, sigur pe receptivitatea celor care înteleg opera de arta ca o spunere libera, uneori dura însa niciodata mai absurda decât realitatea înconjuratoare inutil a fi cosmetizata. „Indiile galante” (15-16-18 noiembrie 2012), „Troienele” (13-15 decembrie 2012) au fost noutati radicale pentru publicul iesean, dar nu reluari peste decenii a montarii realizata de Andrei Serban pe scena primului sau succes american (Teatrul „La MaMa”), a mai recentei premiere pariziene (Opera din Paris, 2004). Doua au fost radicalismele sale aduse si pe scena Teatrului National „Vasile Alecsandri”, doua pariuri câstigate: a contrazis opinia generala defavorabila reprezentatiilor de opera baroca în România, a creat publicului nu doar impresia, ci si senzatia acuta a apropierii fizice la câtiva centimetri, pe scena, de cântaretii actori, atingând performanta implicarii profunde a spectatorului în decorul, în climatul actiunii, identic ambiantei cinematografice. Poate ca atunci Andrei Serban si-a atenuat regretul, pe care mi l-a marturisit, de a nu fi fost si regizor de film. Cu acele prilejuri a dovedit puterea, sensibilitatea convertirii contrastelor violenta-gingasie, spirit malefic – delicatete în spectacole de un rar impact expresiv, emotional. Conversatiile cu Andrei Serban, interviurile extinse vadesc o calitate rara: ideile fundamentale despre viata, despre arta sa îsi afla permanent locul în cuvinte de tinut minte, axiomatice. Voi reproduce câteva, alese din conversatia substantiala pe care am avut-o în studioul de televiziune, conversatie ce a urmat repetitiilor grele, întinse de-a lungul a sase ore, pentru „Indiile galante”. [...] am ramas curios. Cred ca aceasta dorinta de a fi mereu în fata a ceva care ma surprinde, care ma face sa-mi ridic sprâncenele, sa nu-mi tin spatele pe speteaza scaunului, ci sa ma apropii de cel cu care vorbesc îmi da o stare, o energie care ma tine în viata. [...] Regizorul Peter Brook fusese în România cu un spectacol de geniu cu „Royal Shakespeare Company” în 1962 sau 1963, cu marele actor Paul Scofield. Pentru noi a fost un fel de soc al tineretii, pentru ca am vazut un „Regele Lear”utilizând cu totul alte mijloace, cu totul alta imaginatie, cu totul alta interpretare decât cum stim piesa clasica. Acest mare spectacol mi-a dat dintr-o data gustul de a cauta! De a lua o piesa clasica si de a cauta cu totul alte mijloace, de a descoperi aurul care se ascunde sub aparenta unei piese conventionale. […] Am ajuns în lumea operei fara sa vreau, si dupa aceea am prins gustul pentru muzica. Muzica este un lucru extraordinar, care te înalta, te înnobileaza, când ascult „Flautul fermecat” de Mozart sau „Fidelio” de Beethoven la 10 dimineata, la pian, este un mare-mare cadou care mi se da. Deci, iata ca muzica si teatrul pot sa colaboreze, sa fie prieteni, si atunci, spectacolul care se naste din asta este o forma de teatru total pe care, uneori, în teatrul propriu-zis nu-l gasim! Mergem la teatrul-teatru si suntem destul de dezorientati în cazul anumitor spectacole care ramân destul de prozaice. În sensul simbolic al prozei ce nu se ridica la nivelul pe care îl are muzica. [...] Niciodata n-am facut film, dar, lucrând pe scena am avut impresia ca sunt un regizor cu o camera de vederi imaginara, si ca vad unghiuri. Toate spectacolele mele sunt facute ca si cum as fi un cineast frustrat, care în teatru face un film imaginar. […] Tinerii trebuie sa aiba curajul sa nu se deprime. În momentul actual, pentru cei tineri este foarte greu: nu exista locuri în institutii, toate posturile sunt blocate, de unde sa ai energia, curajul, mijloacele financiare, suportul de a fi sustinut sa faci proiecte? Nu stiu ce as face daca as fi foarte tânar acum! Pentru aceasta generatie tânara am un sentiment de îngrijorare pentru ca tinerii ar trebui ajutati, sa li se dea teatre pe mâna. Din pacate, teatrele, cam peste tot în România, sunt conduse de oameni de vârsta mea. Nu cred ca este bine, aceste institutii trebuie conduse de oameni mult mai tineri. Tinerii de azi nu au sansa sa se afirme. Am învatat de la Peter Brook: teatrul se poate face nu doar în salile de teatru, se poate face pe strada, într-un subsol, pe acoperis. Se poate face teatru si fara bani. Când am început la „La MaMa”, tânar fiind, aveam foarte putini bani, nu aveam bani pentru decoruri, pentru costume. Dar ce aveam? O imensa dorinta de a ne afirma, o imensa dorinta de a face teatru altfel, de a crea, de a cauta, de a cerceta. Acest spirit trebuie sa fie insuflat tinerilor.1 1Alex Vasiliu – Confesiuni improvizate, Junimea, 2015, pp. 377-392 Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
