Henry James are intuitia exceptionala ca marile batalii epice se vor duce mai curând pe teritoriul fenomenologiei narative decât pe cel - cumva traditionalist - al naratiunii propriu-zise. Prin urmare, el devine unul dintre primii scriitori, daca nu primul, decis „sa submineaze” povestea, pentru „a supralicita” modul în care ea este spusa. În isteria generala produsa de textul lui James The Figure in the Carpet/ Desenul din covor, la un moment dat, George îi telegrafiaza doua cuvinte lui Gwendolen, dintr-o calatorie în India - „Evrika! Imens!” -, lasând sa se înteleaga ca ar fi avut viziunea „desenului din covor”, dar moare într-un accident, ironic, înainte de a-si reîntâlni co-echipierii de „cercetare” si de a le dezvalui secretul. Peste ani, casatorita cu Drayton Deane, si Gwendolen creeaza impresia ca ar pastra pentru ea anumite informatii, determinându-l pe neajutoratul nostru reflector sa banuiasca faptul ca „revelatia” desenului ar fi legata de paranormal si ar fi accesibila numai celor casatoriti, „îndragostitilor” în general, „uniti suprem” în intensitatea transcendenta a dragostei. De aceea, dupa moartea lui Gwendolen, el îl întreaba pe Deane (complet în necunostinta de cauza!) daca stie ceva, ofensându-l astfel cu sugestia ca disparuta lui sotie ar fi ascuns un mister major... Anii trec, iar protagonistul nu mai reprezinta demult o promisiune în lumea literara. Vereker însusi moare între timp, fara a avea ocazia sa confirme ori sa infirme eventualele „descoperiri” ale naratorului în legatura cu sensul „total” si constructia „unitara” a operei sale. Surprinzator, într-un moment în care pare sa-si înteleaga ratarea, eroul revede un vechi coleg - intrat, la rândul sau, de mai mult timp, într-un con de umbra. Acesta îi marturiseste ca Vereker i-a sugerat si lui ipoteza existentei „desenului din covor” si ca totul nu ar fi fost, în fond, decât o farsa a batrânului si, iata, ghidusului scriitor. Criticul sucomba într-un zâmbet nervos, acceptând, ca si Strether altadata, în The Ambassadors/ Ambasadorii, ori Isabel Archer, în The Portrait of a Lady/ Portretul unei doamne, ambii înfrânti de iluziile unui spatiu labil, ca realitatea este mai complicata decât reusim noi sa anticipam prin capacitatile noastre de intuitie si speculatie. Pe de alta parte, noi însine suntem invitati sa observam ca facultatile de perceptie si analiza ale unui reflector nu difera cu nimic de cele ale unui individ obisnuit, ducând spre acelasi insurmontabil relativism existential. În aceasta ecuatie jamesiana se întâlnesc, simbolic, trei entitati ale relatiei artistice: scriitorul (personificat de Vereker), textul (sugerat de personajul principal, în dubla lui varianta de constiinta reflectoare si, totodata, apartinatoare a naratiunii) si cititorul (ascuns în lectorul nestiut, însa presupus, al întregii sarade). Din interactiunea lor, iese universul epic, cu inconsecventele si contradictiile sale. Nu se iveste totusi, sa recunoastem, si mult-râvnitul „adevar absolut”, pentru care multi, în text, sunt pregatiti sa plateasca si cu viata. Henry James are intuitia exceptionala ca marile batalii epice se vor duce mai curând pe teritoriul fenomenologiei narative decât pe cel - cumva traditionalist - al naratiunii propriu-zise. Prin urmare, el devine unul dintre primii scriitori, daca nu primul, decis „sa submineaze” povestea, pentru „a supralicita” modul în care ea este spusa. Celebra observatie, din eseul teoretic The Art of Fiction/ Arta fictiunii - „în roman, adevarul nu poate fi niciodata complet” -, functioneaza ca un veritabil motto al întregii sale creatii. Pentru James, mai intens decât pentru oricare alt prozator din secolul al XIX-lea, realitatea reprezinta o notiune goala, un compromis indus de nevoia noastra de stabilitate într-o lume profund incerta. Felul în care interactionam cu alteritatea ramâne distorsionat, grefat pe subiectivitatea noastra individuala - nu doar restrictiva, ci, dupa autorul lui The Ambassadors/ Ambasadorii, de-a dreptul falsa. Noi nu corectam „adevarul”, adaptându-l universului interior, ci îl modificam pur si simplu, „inventându-ne” o existenta în interiorul careia ne distribuim ca protagonisti. James crede, de aceea, ultimativ ca, daca arta e mimesis, atunci ea nu poate fi decât reflectia acestei „coruperi” ontologice a realitatii. Romanul „taie” o bucata din spatiul înconjurator, adica direct din „fictiune”. „Adevarul” sau absolut ajunge, ca atare, irelevant, întrucât „problema” romanului nu e „realitatea”, ci tocmai absenta ei. De aici, morala imediata a nuvelei: literatura traieste din „enigmele” pe care le implica si prea putin din „explicatiile” pe care le solicita. Si, desigur, o morala pe termen lung: autenticitatea „desenului” se afla mai curând pe fata întoarsa, obscura, a „covorului” decât pe cea comuna, clara, vizibila tuturor. (Sfârsit) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
