La fel ca Anton Pann, ansamblurile instrumentale Bezmârâ din Istanbul si Neoclassical din Teheran, programate în serile de 27-28 mai în Festivalul Dimitrie Cantemir – 300, au contribuit în mod substantial la clarificarea pentru publicul iesean a imaginii culturii muzicale clasice orientale din vremea lui Cantemir. Interesul si atentia cu care au fost ascultati instrumentistii oaspeti s-au explicat în primul rând prin receptivitatea celor prezenti în sala „Unirea” si în sala „Iustin Moisescu” a Catedralei Mitropolitane. Este o deschidere pe care am constatat-o ascultând ansamblul „Héspérion XXI” condus de Jordi Savall la Filarmonica (noiembrie 2010). Interesul, îndraznesc sa cred o anume afinitate a ascultatorilor pentru traditiile muzicale populare si culte orientale, s-a datorat, bineînteles, în mod prioritar, sonoritatilor inedite ale instrumentelor, melodicii si ritmicii, performantelor muzical-expresive ale muzicienilor. Supus îndeobste, cum am mentionat miercurea trecuta, bombardamentului sonor cu manele neautentice, nascute din incultura sumedeniei de cântareti si formatii, din calitatea precara a repertoriului profan cultivat la petreceri, la multe posturi radio-tv, publicul care a audiat concertele din festival a avut posibilitatea sa sesizeze usor diferenta de calitate dintre cele doua traditii, elementul spiritual pastrat în creatiile culte din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Paradoxal, vivacitatea ritmica exagerata, sonoritatile electronice „mixate” fara gust, glasurile de cele mai multe ori lipsite de orice calitate, în perpetuu asalt, au ajutat urechea si sensibilitatea ascultatorilor sa recepteze mai repede, mai usor calitatea repertoriului formatiilor invitate, timbrurile catifelate ale instrumentelor acustice. Audierea concentrata a programelor din festival, ulterior a înregistrarilor celor doua formatii, disponibile în diverse surse, mi-au structurat câteva impresii. Nici unul dintre elementele fluxului muzical nu se evidentiaza în dauna celuilalt, cum este deseori evident în cultura europeana academica si populara. Melopeea aproape neîntrerupta poate fi perceputa din aproape în aproape, urmarindu-i-se traseele pe un portativ imaginar, sau poate fi receptata (mai repede ori mai lent) ca o stare, ca un ambient psihic-afectiv. Configurarea climatului aparent imuabil se datoreaza melodiei unduite, armoniei bazata pe o succesiune de câteva acorduri, lipsei de evidenta a virtuozitatii instrumentale. Nici emisia sonora nu este marcata de contraste – instrumentele cu corzi si cele de suflat, înca inedite, dar placute auzului, întovarasindu-se mladios. Le numesc pentru lectorul doritor sa le asculte suplimentar ori sa le descopere, sa verifice afirmatiile de mai sus: santur, tambur otoman, bendir, tombak, ud, lavtâ, târ, setâr. Alt paradox ce devine regula daca urmaresti aceste formatii în sala de concert este tot o absenta: spectacolul nu exista. Fiecare instrumentist îsi daruieste atentia exclusiv portativului sau instrumentului sau, nici o miscare, nici o privire nu este adresata celor ce asculta. Astfel, publicul se poate concentra numai la ceea ce i se ofera strict muzical, punându-si în functiune „antene” suplimentare pentru receptia unei creatii originale, fascinante. Se cuvin precizate numele celor care alcatuiesc strategia repertoriala, slefuiesc detaliile, omogenizeaza sonoritatea ansamblurilor: Fikret Karakaya („Bezmara”) si Arash Mohavez („Neoclassical”). Concertul de deschidere a festivalului de muzica orientala clasica „Dimitrie Cantemir”, sustinut de ansamblul cameral de muzica veche „Anton Pann”, a fost succint prezentat pe scena, fiecarui ascultator din sala oferindu-i-se programul tiparit ce contine multe informatii utile. Celelalte doua ansambluri ar fi trebuit sa beneficieze de aceeasi sursa informationala pentru public, datele necesare auditiei de moment având avantajul de a putea fi reluate ca lectura îndrumatoare pentru cei doritori sa-si multiplice ulterior cunostintele prin lecturi sau prin audierea înregistrarilor existente pe discuri, pe diverse site-uri. M-a impresionat în mod placut interesul instrumentistilor oaspeti de a vizita, a doua zi dupa concerte, mormântul lui Dimitrie Cantemir, autorul muzicii pe care au interpretat-o. Mormânt aflat în Biserica „Trei Ierarhi”. Pentru ei, Dimitri Kantemiroĝlu (astfel ortografiat în documentele oficiale în limba turca ce îi mentioneaza nationalitatea româna) are valoare egala celei de care se bucura la noi George Enescu. Importanta, de adânc respect si pentru publicul din România, este stradania carturarului Nicolae Iorga de a fi aduse la Iasi osemintele domnitorului, savantului Cantemir. La ceremonia oficiala din 1935, prilejuita de acel eveniment, Iorga l-a definit ca fiind „primul mare intelectual de tip european, specialist în probleme orientale.” Cele trei zile de festival de la finalul lunii mai au fost o superba demonstratie în domeniul muzicii. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
