A venit iarasi primavara (stiu ca inginerii de texte nu recomanda sa începi un text cu o propozitie atât de malaiata, dar lasati-ma sa-mi tihneasca bucuria). Tot cerul batrân si zdrentaros, care parea gata-gata sa se pravaleasca peste pamânt, s-a luminat. Norii uriasi, cenusii, ce l-au acoperit cât a tinut iarna, au lasat loc unei zari larg deschise. Peste tot lucesc baltoacele în soare. În vârful nucilor din gradini, graurii fluiera de zici ca-s oameni, atragând grauritele cu fluieraturi care de care mai ademenitoare. Prin pomii mai josi botgrosii vor sa le dea replica, dar nu scot decât niste piuituri caraghioase. Oamenii au iesit prin gradini: se aprind focuri, se sapa, se fac straturi, se pun aracii la vie. Fumul din gradina noastra se încolaceste într-o parte si-n alta, trece peste garduri, amestecându-se cu fumul din gradinilor vecinilor. Vorbele trec si ele peste gard dintr-o parte în alta. Se discuta de razboiul din Ucraina: - Vai, saracii oamenii ceia, îi fac una cu pamântu' cu bombardamentele. Da', tanti Sandica, aveai mata un chitonag de fier, îl mai ai? întreaba vecinul din stânga. - Ti-l dau acuma, Lica, zice mama. - Parca ce, îi mare lucru sa ne bombardeze si pe noi? Rusii îs la o azvârlitura de bat. Nici n-apuci sa pui ceapa si boaf! bomba peste noi. Mai vrea cineva niste harpagic, ca mi-o mai ramas? zice si vecinul din dreapta. Îndreptându-si salele trudite, mama se uita în zare înspre dealul neguros al Paunului, parca sa vada daca nu vine vreun avion de bombardament. De-acolo, dinspre dealul Paunului, i-au asteptat tomestenii mei pe americani. Când eram mic, ma ducea tata la tuns la Tîrlica. De fapt, nu-i îi era lui de tunsul meu, ci de faptul ca acolo se întâlneau mai multi, discutau politica si buchiseau un ziar, încercând sa ghiceasca un singur lucru: când vor veni americanii! „Uite asa” – trasa o linie cu mâinile prin aer nenea Mihai, fratele tatei – „o sa vedeti cum coboara tancurile americane pe dealul Paunului. Pâr-pâr-pâr! Pâr-pâr-pâr!” S-au tot asteptat ei mai multe cincinale, dar americanii n-au mai venit. Interesul poarta fesul. Ban la ban si paduche la golan. Iara noi... - Vai, saracii ucraineni, cum se baga rusii ca nebunii în Ucraina. Sa nu vina si la noi. O înnebunit lumea; da' nu mai ai niste ceapa nebuna, Mariane? Sa-mi dai si mie vreo doua fire. - Îti dau, tanti, cum sa nu-ti dau. Sape, hârlete, chitonage, seminte si vorbe trec peste garduri. Si fumul trece peste garduri. Deocamdata. Cât o sa-l mai lase comisarii de la UE si or sa ne mai dea voie sa facem focuri prin ograzi si prin gradini. Cica o lege cu „fumaritul” au si dat, dar deocamdata nu se pune în aplicare. Dupa aceea... Deocamdata timpul are iarasi rabdare cu noi. Nu mai sunt nici cincinale... Porcii îi taiem tot ca înainte si ca de totdeauna. Chisca e tot chisca, vinul e tot vin, iar tigancusele de pe Valea Lupului sunt la fel de ochioase si sturlubatice ca si în urma cu o suta de ani, chit ca acum vorbesc la mobil: „Ce face ma-ta, fa?”. Domnii politisti le cheama pe la sectie sa le mai astâmpere. Uneori le tin si noaptea, ca sa le... cerceteze. Ca si tovarasii militieni de dinainte, ca si domnii jandarmi de mai dinainte... Ocupati cu rasaditul, cu sapatul, vorbim de Ucraina, ne minunam de dronele ucrainene de provenienta occidentala, dupa care bombanim de „fabricarea” consensului climatic. Si ne dam cu parerea peste garduri ce smecherie mai pun la cale americanii. Fiecare contribuim cu câte ceva la bunul mers al însamântatului si al razboiului. Straturile se aliniaza frumos ca niste falange macedonene, semintele îsi ocupa locul lor în transeele minuscule. Iar cartofii ca niste grenade gravide se ascund în biutele mici din pamânt reavan. Pe cerul slobod, scânteietor se hârjoneste o pereche de porumbei. Numai prostul nostru de câine o ia, beat de fericire, de-a curmezisul prin straturile abia întocmite. - Huo, turboiule, arunca mama cu bulgari dupa el. Pe urma îl scuza catre mine: Îi bucuros si el, saracu'! - Mergem sa mâncam? zic. - Nu mi-a mânca. E asa de frumos afara... Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
