Asadar, o lege scurta si clara (150 de pagini sau chiar 120 este deja prea mult), generala si fara elanuri civilizatoare, împreuna cu o responsabilitate mare acordata celor care predau si învata. Nu stiu daca este solutia potrivita. Dar macar ne putem gândi la ea, ca alternativa la începuturile care nu se mai termina ale reformelor din educatie si la legile care vor sa fie sapate în piatra cu mina de la pix. Ministrul Educatiei si-a luat o binemeritata pauza de reflectie si lectura si s-a retras în biblioteca. În cladirile vechi de pe strada General Berthelot s-a lasat frigul incertitudinii. Nu atât în ceea ce priveste destinul batrânului copist care, se întelege, înca de la începutul vietii sale, stia ca trebuie sa se sacrifice pentru tara. Mai degraba, soarta legilor educatie, ticluite cu atâta dragoste de cei multi si nestiuti, se afla acum în primejdie. Vor mai fi ele adoptate? Ce se va alege de principiile înalte ale echitatii si excelentei, de grija pentru noile generatii, de burse si salarii, de evaluarea standardizata si de alte câte si mai câte rotite ale mecanismului uzat al învatamântului? Nu se vor pierde ele pe drumul dintre inima si mintea noului ministru? Nu au fost ele gândite în van? Lasând gluma, se pare ca educatia româneasca este asemenea unui cal naravas. Nimeni nu îl poate îmblânzi sau disciplina. Daca avem o lege, ea nu se poate aplica. Daca se poate aplica, nu sunt bani. Daca sunt bani, nu sunt metodologii si proceduri. Daca sunt si din astea, vine vreun cataclism si lumea uita de ea. Pâna în momentul în care apare o noua lege. Si atunci îsi da demisia ministrul. Pe buna dreptate. Este drept ca un domeniu precum educatia nationala stârneste orgolii demiurgice. Ea sta la temelia neamului, vindeca boli seculare si tese visul unui viitor miraculos. De aceea, cei implicati se simt niste zei sau cel putin rude apropiate ale lui Spiru Haret, Gheorghe Asachi sau Platon. Procedeaza ca la carte, de la principii: redacteaza preambulul, aleg valorile directoare ale noului hrisov, stabilesc principiile nobile apoi se retrag la birt cu constiinta lucrului bine facut. Restul nu mai conteaza, îi este lasata lumii netrebnicia ei. La final doar, dupa o scurta inventariere a intereselor proprii, se adauga câteva articole meschine, îngropate printre cuvinte de lemn si chestiuni de detaliu, care dau impresia gresita a unei munci istovitoare. Ma întreb daca nu ar fi mai bine sa renuntam la aceasta munca sisifica. Sa înlocuim legea educatiei (în cel mai bun caz, abstracta) prin decizii punctuale si bine tintite, care sa rezolve problemele „din teritoriu” în cel mai scurt timp posibil. Oricum, tot aici se ajunge, la amendari succesive si ordine de ministru care se suprapun peste chipul legii, pâna ce aceasta devine de nerecunoscut. O descentralizare inteligenta poate fi o alternativa la asteptarea fara capat a deciziilor „de la centru”, prea generale si inaplicabile prin natura lor. Consilii ale scolilor cu atributii largi si esentiale, senate ale universitatilor cu putere sporita, comunitati locale care hotarasc în jocul finantarilor pot da seama mai bine, cred, de nevoile elevilor, profesorilor si studentilor dintr-un anumit loc si timp. În grija ministerului ar fi doar stabilirea criteriilor de performanta pentru elevi si studenti (care pot fi puse periodic în discutie), a organizarii formale si a limitelor în care fiecare scoala sau universitate îsi face treaba. Asadar, o lege scurta si clara (150 de pagini sau chiar 120 este deja prea mult), generala si fara elanuri civilizatoare, împreuna cu o responsabilitate mare acordata celor care predau si învata. Nu stiu daca este solutia potrivita. Dar macar ne putem gândi la ea, ca alternativa la începuturile care nu se mai termina ale reformelor din educatie si la legile care vor sa fie sapate în piatra cu mina de la pix. Nu mai zic de proiectul „România educata”, pasionant si edificator ca o reteta de ceai pentru dureri de masele. Toate discutiile care au avut loc în aceasta vara cu privire la propunerile de legi au semanat mult cu disputele dintre diverse scoli de ozeneologie. De la „nimic nu-i bun” pâna la „totul e perfect”, le-am auzit pe toate. Si degeaba, nu ne-am înteles nici noi, comentatorii si nici facatorii legii nu au înteles, sau nu au vrut sa înteleaga ce am spus. Ramâne cum am stabilit, cu alte cuvinte. Pentru ca toate discutiile erau ca niste pietricele care se opinteau împotriva unui bolovan. Cu cât vrea cineva sa le faca pe toate, cu atât face mai putin... parca asa am citit undeva pe Facebook. Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
