Nota târzie. Colaborator fervent, de la începuturi, al Monitorului/ ZDI – am produs, în urma cu doua decenii, o (destul de) ampla evocare a acelui tragic eveninent. Reiau textul, aici si-acum, cu unele corectari, revizuiiri si insertii. Primavara de la Praga – cum a ramas în istorie miscarea reformatoare ceha din 1968 – a fost ca o minune care a durat trei luni, ce au trecut, însa, ca trei zile, încarcate de atâta speranta, atâta emotie, atâta durere, atâta disperare si, în final, atâta umilinta, cât poate doar omul revoltat duce. Acel elan dezrobitor de puterea sovietica si, pe cât posibil, de comunism, venit din inima Cehiei, parea sa-l anime si „pe biet român saracul”, care, dupa un sfert de veac de întuneric emanat de la Rasarit, parca întrezarea – cu o formula la moda astazi – luminita de la capatul tunelului... Trei evenimente, însirate pe parcursul a exact 10 ani, sustineau iluzia româneasca (dupa cea a venirii americanilor eliberatori, de care se agatasera, ca înecatii de pai, parintii si bunicii nostri): plecarea trupelor sovietice din tara, în 1958; Declaratia din aprilie 1964, precedata si urmata de întâlniri cu „oamenii muncii” (si cu intelectualii care, nu-i asa?, nu prea sunt „oameni ai muncii”...), în cadrul carora liderii partidului dezvaluiau pentru prima data în public ce ne-au adus, dar mai ales cât ne-au luat sovieticii. Am participat cu însumi, student fiind, la o descindere a lui Ion Gheorghe Maurer în Aula Universitatii iesene. Era un entuziasm nebun, se scanda „Gheor-ghiu-Dej” si „Ma-u-rer”, dar când se lansau lozinci anti-sovietice („Afara, afara,/ cu rusii din tara”!) ni se faceau semne sa ne oprim. De altfel, aceste întâlniri demascatoare erau oarecum secrete – parca n-ar fi existat KGB! – nu se scria nimic despre ele în presa. În fine, venirea la putere a lui Ceausescu care, cu reabilitarile, relaxarea ideologica si politica si mai ales cu puseurile de independenta fata de Moscova, cu actiunile de recuperare – timide, partiale, fracturate – a istoriei si-a valorilor nationale, parea omul potrivit la locul potrivit pentru România acelui moment. În 1968 eram redactor la Radio lasi, „puneam în unda” emisiuni pe teme literare si de istorie. Îmi lasasem barba (rosie, pe-atunci), nu eram membru de partid si ma comportam nonconformist. Ca si Radio lasi, de altfel, care avea o independenta limitata: daca în ceea ce priveste emisiunile culturale si de divertisment era permisa libera initiativa, cele politice (radiojurnale, stiri, comentarii) urmau linia Agerpres-Radio Bucuresti. Adica veneau de-a gata. Când cu intrarea rusilor în Cehoslovacia („când cu ciuma lui... Brejnev”), am fost consemnati cu totii în Radio; era un fel de stare de necesitate. Minunea-minunilor: ascultam, în sediul Studioului de Radio, „Europa libera” si priveam la TVR transmisia în direct a invaziei! (Aceea a fost, probabil, prima televizare în direct a unei invazii. În decembrie '89 am fost beneficiarii „primei revolutii în direct”, iar în ianuarie 1991 – ai „primului razboi televizat” – razboiul din Golf. Oare ce premiera urmeaza?) Se zvonea (zvonurile circulau aiuritor, cum, peste 21 de ani, în timpul revolutiei) ca rusii concentreaza armament si trupe la Prut, ceea ce l-a determinat pe Ceausescu sa faca si el miscari de trupe, pentru o eventuala replica. Apoi, Ceausescu a jucat admirabil „scena balconului”: în fata unei multimi „adunata spontan” în Piata Victoriei, a condamnat vehement intrarea trupelor aliate în Praga, dând de înteles ca noi, românii, vom opune rezistenta, daca se încearca ceva si asupra-ne. Acest discurs îndraznet a facut, dintr-o data, din fostul sef al Securitatii dejiste, un personaj de anvergura, atât pentru strainatate, cât si pentru români, care i-au pardosit drumul cu flori si scrisori, înca doua deceni... Tensiunea Praga-Moscova începuse prin aprilie (1968). Reformele economice si politice ale lui Dubcek, noul prim-secretar al PC Cehoslovac, atitudinea anti-sovietica fatisa a cehilor provocasera o alerta de gradul zero la Moscova. Brejnev l-a avertizat în mai multe rânduri pe Dubcek, l-a chemat la ordine (punea în pericol „coeziunea sistemului socialist” etc.), inclusiv pentru o discutie la Moscova, dar acesta nu s-a lasat pacalit. Pâna la urma, presat si de „cozile de topor” din interior, a acceptat o întâlnire cu Brejnev într-o mica localitate de granita, Cierna na Tisza, unde Brejnev a venit cu trenul. Discutia a avut loc în tren. Si-a ramas „ca-n tren”. A doua zi, trupele „unor armate prietene” au intrat în Cehoslovacia. Anterior, „interventia” fusese pregatita, pe cai diversioniste si/sau diplomatice. Sub un pod din Praga au fost descoperiti niste saci cu armament, inscriptionati în engleza, ceea ce însemna ca cehii erau înarmati de... imperialisti. Doar ca inscriptionarile erau stângace, iar armamentul s-a dovedit a fi de provenienta sovietica. Mai mult înca, stirea despre aceasta epocala descoperire a aparut într-un ziar din RDG, cu o zi înainte ca descoperirea sa fie efectiv facuta! Decisiva – de fapt, justificativa – pentru „interventie” a fost însa scrisoarea unui „grup de tovarasi” din C.C. Cehoslovac, care au cerut ajutorul tovarasilor de la Moscova. Ce n-a întârziat sa vina. Scenele transmise din Praga erau cutremuratoare. Cum, în decembrie ’89, în Bucuresti, oamenii veneau în întâmpinarea tancurilor cu bratele goale sau cu o floare în mâna. Fusesera îndemnati sa nu opuna rezistenta (si armata ceha, de altfel). Multi dintre ei au fost striviti, împuscati. Studentul Jan Palach si-a dat foc, într-o piata (ce-i poarta numele) din Praga, în semn de protest împotriva acestei barbarii. Un simbol al inteligentei, dar si al neputintei, fata cu forta bruta. Ani la rând praghezii au depus flori, noaptea, în acel loc; flori care dimineata dispareau. Însa totul a fost zadarnic. Tavalugul sovietic n-a mai putut fi oprit. Dubcek, artizanul „Primaverii de la Praga”, a fost arestat si dus „într-o directie necunoscuta” (închis la Moscova, mai târziu, va fi trimis „la reeducare, la munca de jos”, într-o uzina pragheza)... „Abaterea” de la linia Moscovei fusese rectificata „în forta, cu nerusinare”, cum ar spune poetul Ioanid Romanescu. Imaginile din Praga sub tancuri erau transmise ore în sir, cu comentariu de la fata locului (corespondent de presa era Cristian Popisteanu, devenit mai apoi redactor sef al revistei „Magazin istoric”). Acele imagini de cosmar parca voiau sa spuna: „uite-asa vor pati si românii, daca...” Solidaritatea româno-ceha era emotionanta. Câteva sute de cehi, prinsi de evenimente la noi în tara (îndeosebi pe litoral, unde îsi petreceau vacanta) au participat la „demonstratia” de la 23 august, fiind întâmpinati cu aplauze, cu flori, cu lacrimi si compasiune. Celor care îsi terminasera sejurul li s-a oferit gazduire gratuita, ba chiar era vorba sa li se acorde azil politic, daca vor dori, România devenise, brusc, campioana a libertatii! Comentariile scrise, orale, tele-vizuale nu conteneau. Masina de zvonuri spaimoase lucra si ea la turatie maxima, sporind tensiunea si augmentând pericolul invaziei sovietice, care ne pastea. Un observator lucid si informat – în mod sigur au fost si din acestia – si-ar fi dat seama ca rusii nu vor împusca doi iepuri dintr-un foc, ca nu primisera „unda verde” decât pentru Cehoslovacia, nu si pentru România (cum s-a si dovedit, recent, cu documente). Libertatile pe care si le luase Ceausescu erau deranjante pentru Moscova, dar nu într-atât încât sa decida o interventie armata. Si atunci? (Va urma) Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”
