Autor: ing. Ioan Paul Mărginean (Deva)1) „Două lucruri sunt prețioase în Munții Apuseni și le-au făcut faima: oamenii și aurul ” (Geo Bogza, „Țara Moților - Țară de piatră ”, 1939) 2) „Moții - calvarul unui popor eroic dar nedreptățit” (Ion Rusu Abrudeanu, Carte, 1928) Acum 1891 de ani, în anul 131, la 7 ani de la victoria romanilor și ocuparea unei părți (16%) din teritoriul stăpânit de strămoșii noștri daci, în inima Ţării de Piatră - Ţara Moţilor, la Alburnus Maior, se scrijelea pe o tăbliţă cerată (tăbliță de lemn acoperită cu ceară de albine) actul de naştere, actul de atestare documentară a celei mai bogate localităţi în aur a Europei, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, strălucitoarea continuitate multimilenară a mineritului și a vieţii daco-românilor pe aceste meleaguri, păzitori de milenii al bogatului tezaur ascuns de bunul Dumnezeu în măruntaiele pământului. Era una din cele 34 de asemenea tăblițe cerate scrise între anii 131 și 170, pe care erau înscrise contracte sau acte de proprietate și care au fost descoperite pe rând, între anii 1786-1855, în galeriile miniere de la Roșia Montană. Cu sute și sute de ani înainte de cea mai veche dată de pe o plăcuță cerată (6 februarie 131, după alți autori 5 februarie 131), dacii erau vestiți prin comorile și tezaurul lor adunate în timp. Nu degeaba împăratul Traian a reușit, nu fără trădare, să cucerească a șasea parte din Dacia, dar care cuprindea capitala dacică din Munții Orăștiei - Sarmisegetusa Regia, minele de aur, argint, cupru și fier, cereale, turme, bunuri, gladiatori și fabulosul tezaur dacic care conținea 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, bogății care i-au permis să salveze imperiul de la prăbușire, iar la Roma să se sărbătorească victoria timp de 123 zile și să se înalțe vestita columnă de marmură, singura ridicată în cinstea victoriei asupra unui popor dintr-o multitudine de popoare cucerite. Roșia Montană mai are multe comori în adâncuri și la suprafață: de aur, de argint, cupru, metale rare ș.a., peisaje fascinante, oameni minunați, descrise excepțional în cartea apărută în trei ediții „Aurul și argintul Roșiei Montane”, autorul principal fiind prietenul și colaboratorul nostru inginerul geolog Aurel Sîntimbrean (3 ianuarie 1931 - 20 mai 2020), cu o vechime de 40 de ani în minerit și geologie prin Munţii Apuseni, din care peste 30 de ani la Roşia Montană, publicist şi scriitor (12 volume apărute). Cităm din carte: „Băieşii aurari au trudit în subteran din tinereţe, cu speranţa de a găsi un filon sau cuiburi de aur nativ care să le facă viaţa mai uşoară, mai bună, mai fericită... După 1948, minerii trăiesc o mare tragedie. Băieşul aurar este despuiat de aur şi proprietăţi, minele sunt închise, şteampurile demolate şi dinamitate. A început o prigoană groaznică împotriva lor pentru a le lua ultimul gram de aur produs de ei cu atâta sudoare. În acest scop s-a înfiinţat poliţia aurului, care teroriza populaţia. Au urmat ani grei de chinuri, bătăi, schingiuiri şi condamnări. Unii au pierit în închisori pentru simplul motiv că au fost proprietari de mine, că au avut aur sau au avut altă orientare politică”. Tot din cartea „Aurul şi argintul Roşiei Montane” aflăm că după naţionalizarea comunistă de la 11 iunie 1948, au fost închise numai în zona Roşiei Montane un număr de 190 de mine, 318 şteampuri având 1.734 săgeţi, aparţinând unui număr de peste 4.000 de proprietari, asociaţi sau concesionari. Unde sunt acestea, ce program de restituire/compensare trebuia să existe? Statul Român a avut şi are datoria faţă de moţi de a retroceda / compensa bunurile confiscate şi naţionalizate, de a cerceta şi scoate la lumină şi a despăgubi moral şi material suferinţele şi crimele din perioada de după naţionalizare. De a facilita reluarea activităţilor miniere din zona Apusenilor, inclusiv cele de mică producție sau meșteșugărești și a practicării meseriei de aurar aluvionar tradiţional. Ce frumos ar fi ca la Roşia Montană, Statul Român să înființeze, în cadrul unui muzeu activ, întreg fluxul arhaic al aurului de la obținerea prin filon sau șaitroc al aurului și prelucrarea acestuia până la nivel de bijuterie. În toate timpurile însă, în Munții Apuseni s-a auzit, mai mult sau mai puțin, rostindu-se suspinând proverbul: „Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. Închiderea mineritului românesc în Apuseni după 1990, fără studii aprofundate, a fost un dezastru economic și social pentru populația de aici. De la 1848 încoace, doleanţele moţilor şi ale românilor ardeleni exprimate clar în cele 3 adunări plebiscitare de la Blaj, în Memorandumul din 1892-1894 care a scos moţii pe străzile Clujului şi până la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, o serie de drepturi deci, stipulate în Proclamaţii şi Memorandumuri, nu au fost și o parte nu sunt rezolvate nici acum. Sunt drepturi legitime pentru care toată suflarea românească din Ardeal, și nu numai, ar trebui să se ridice în a obţine revendicări formulate cu preţul umilinţelor şi a vieţilor zecilor de mii de înaintaşi, printre care evidențierea în recensăminte ale populației, acordarea de facilităţi şi proprietăţi agricole şi/sau miniere, asigurarea de reprezentanţi în forurile guvernamentale şi parlamentare similar și proporţional cu al altor grupuri de populație. Spunem acestea mai ales că în acest an se împlinesc 150 de ani de la moartea celui mai iubit moţ şi român ardelean din toate timpurile, care a luptat pentru drepturile moților, marele, genialul şi inegalabilul Avram Iancu, care de la cartierul său general de la Câmpeni comandase legiunile sale contra cotropitorilor unguri şi care după o jertfă de 40.000 de morţi şi 200 de sate complet distruse îşi redacta testamentul său tot de la Câmpeni, testament din care nici astăzi nu este împlinită şi este eronat interpretată dorinţa sa fierbinte de înfiinţare a unei „Academii de drepturi, Drepturile Naţiunii Mele”. Nu, Avram Iancu nu a dorit înfiinţarea unei facultăţi de „fabricare” a unor jurişti, pentru că el însuşi era jurist, iar alții puteau să devină juriști, urmând aceeaşi cale ca şi el. El dorea înfiinţarea unei Academii pentru drepturile unei Naţiuni fără drepturi, nu pentru drepturile unui simplu cetăţean. Lucru care l-a exprimat şi în faţa împăratului care, atunci când i-a oferit o medalie, a exclamat: „Nu am luptat pentru jucării, Vrem drepturi, Majestate!”, pentru că el ştia, ca nimeni altul, că drepturile milenare ale moţilor şi ale românilor ardeleni au fost încălcate şi uzurpate, sculând moţii sub conducerea lui Sofronie de la Cioara, a marilor eroi Horia, Cloşca şi Crişan, a prefecţilor și tribunilor pașoptiști şi culminând, mai apoi, cu Marea Unire. Moții se întreabă și azi unde le sunt reprezentanţii lor în Guvernul României și în Parlament, în aceeaşi proporţie cu a maghiarilor? Moţii (ca și maghiarii din județele Covasna și Harghita) ar trebui să aibă două judeţe, unul pe Valea Arieşului, având capitala la Câmpeni, şi un alt judeţ, aşa cum fusese cel desfiinţat în 1876 de unguri, pe Valea Crişului Alb (Comitatul Zarandului). Merită să ne reamintim în acest context câteva cuvinte rostite în 1924, la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu: * „Dintre toate ţinuturile şi dintre toţi „codrii verzi de brad şi câmpurile de mătase” ale pitorescului nostru Ardeal, „Munţii Apuseni”, merită în cea mai largă măsură întreaga luare aminte a Poporului Român şi a cercurilor lui conducătoare.” (IPS Sa Mitropolitul Primar, Dr. Miron Cristea - Ţebea, 1924) ** „Moţii apar cu o specială prerogativă în istoria noastră. Neamul lor vânjos adăposteşte singura tradiţie de eroism pe care vremea vitregă nu ni le-a putut înfrânge... Ei, moţii, ne-au învăţat mai întâi să plătim cu sânge, nu cu lacrimi. Ei moţii au introdus virtuţile războinice pe un pământ biruit, ei reprezintă acţiunea într-o lume copleşită de visare mistică. De pe culmile Munţilor Apuseni au strigat pentru întâia oară răzvrătirea, ca un bucium, precursor al redeşteptării generale. Moţii sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari, în care a clocotit uraganul, sunt eroii lor: Horea şi Avram Iancu.” (Octavian Goga, 1924) Iar mai aproape de zilele noastre, versurile poetului şi patriotului român Adrian Păunescu adresate lui Avram Iancu, pururea cel viu, atenționează: „Hei, Moţi iubiţi, prin vremuirea-ntoarsă, / Priviţi, Ardealul, pururi neînfrânt, Îşi pierde limbă, ţară şi pământ / Şi nu printr-un război, ci printr-o farsă”. E vremea să acţionăm pentru „reînvierea națională”, conform apelului rostit de Simion Bărnuţiu la Blaj, pe Câmpia Libertăţii, la 1848: „Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi, şi vă sfătuiţi într-un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sunteţi fii ai aceleiaşi mame şi cauza este comună”. Notă: Cartea „Aurul și argintul Roșiei Montane”, ediția a II-a, poate fi citită / descărcată on-line de pe site-ul Asociației „Țara Iancului - Iubirea Mea”, la capitolul „Bibliotecă”, pct. 20 (donația autorilor)Categorie: Istorie
