Razboiul din Ucraina nu a facut decât sa amplifice crize globale deja existente; în conditiile unui nou Razboi Rece, iluziile ca mai este posibil modul de viata din trecut si mai pot fi mentinute politicile sociale generoase, deja nesustenabile, trebuie abandonate. În perioada comunista una dintre glumele din repertoriul celor cu Radio Erevan suna cam asa: la întrebarea cu cine se învecineaza Uniunea Sovietica, raspunsul era „cu cine vrea ea”. În debutul unui eseu publicat în Wall Street Journal despre ambitiile imperiale ale lui Putin aflam ca raspunsul de mai sus are de fapt deplina sustinere la vârful Federatiei Ruse. Autorul, Yaroslav Trofimov, povesteste ca, în 2016, în cursul unei ceremonii în care erau premiati tineri geografi, Vladimir Putin l-a corectat pe un copil de 9 ani care la întrebarea, pusa de presedinte, „unde este capatul granitelor Rusiei?” raspunsese ca în strâmtoarea Bering, la limita frontierei cu Statelor Unite. „Granitele Rusiei nu au un capat”, a spus liderul de la Kremlin, în aplauzele asistentei. La vremea respectiva, replica putea fi privita drept o gluma, din categoria celor cu Radio Erevan. Acum, dupa invazia din Ucraina si dupa o suma de alte declaratii agresive facute la Moscova, nu ar trebui sa mai fim la fel de siguri. La începutul lui iunie, cu prilejul unei expozitii care marca împlinirea a 350 de ani de la nasterea lui Petru cel Mare, Putin declara ca prin încorporarea în Imperiul Rus a unor teritorii detinute de suedezi, tarul nu a facut decât sa „recupereze ceea ce era al nostru”, sintagma care, sugera el, este perfect aplicabila actualului conflict din Ucraina. La aceeasi conferinta, scrie Trofimov, unul dintre consilierii liderului de la Kremlin, Vladimir Medinsky, se lamenta ca teritoriul Rusiei s-a diminuat semnificativ fata de perioada în care Moscova controla o sesime din Terra, inclusiv Finlanda, Polonia si alte 14 tari. Multi tind sa considere astfel de amenintari drept o retorica resentimentara si revansarda, care face între altele trimitere explicita la tari ca Lituania sau Moldova ca viitoare tinte, dar „fara dinti”, mai ales dupa problemele întâmpinate de armata rusa în Ucraina. Fostul premier finlandez Alexander Stubb crede ca Putin nu are capacitatea de a-si transpune amenintarile în realitate si ca, în acest context, ar fi o adevarata nebunie sa se lanseze în noi aventuri similare. În plus, se aud adesea comparatii privind PIB-ul Rusiei care este comparabil cu cel al Italiei si net mai mic decât PIB-ul combinat al statelor din UE. Însa, dupa cum remarca cineva, nu PIB-urile duc razboaiele. În plus, determinarea si capacitatea de a îndura privatiuni si suferinte, capitol la care Rusia sta net mai bine ca Occidentul, pot fi factori decisivi, dupa cum s-a vazut adesea în istorie. În plus, razboiul din Ucraina nu merge deloc bine. Armata rusa avanseaza constant în Donbas, chiar daca o face lent si cu pretul unor pierderi umane semnificative. Disproportia de resurse dintre cele doua tabere este una majora. Bâlbâielile si reticentele Occidentului de a livra din timp arme comparabile Kievului, în speranta ca facând asta se va ajunge mai repede la un acord de încetare a focului, au consecinte pe teren, mai ales ca livrarea armelor a devenit tot mai dificila. Numai ca orice observator realist al situatiei este convins ca Rusia nu se va opri în Donbas, chiar daca la un moment dat se va ajunge la un astfel de acord. Va încorpora teritoriile cucerite într-un nou district federal (publicatia Meduza din Letonia scrie ca deja decretul este pregatit) asa cum a facut si cu Crimeea, îsi va consolida pozitiile si va pregati un nou asalt pentru a prelua controlul asupra restului Ucrainei. În acest punct se face adesea o eroare fundamentala atunci când se fac echivalente între interventia occidentala din Balcani privitoare la Kosovo sau la razboaiele din Golf. Federatia Rusa este tara care dupa al doilea Razboi Mondial a încorporat prin forta teritorii. Fostul Konisberg, actualul Kaliningrad, timp de sute de ani un oras german (este locul de nastere al lui Immanuel Kant) a fost inclus de Stalin în Uniunea Sovietica în 1945. La fel ca si Crimeea în 2014 si, foarte probabil, Donbasul, în curând. De aceea, altii sunt mai rezervati atunci când vine vorba de acest gen de predictii si estimari avertizând ca declaratiile facute de Vladimir Putin la Munchen în 2007 referitoare la o noua ordine mondiala sau cele ale lui Xi Jinping despre Taiwan trebuie luate în serios. La urma urmei, putini s-ar fi asteptat la o invazie generalizata a Ucrainei înainte ca aceasta sa se produca la sfârsitul lunii februarie. Perceptia populara din tarile aflate în preajma conflictului reflecta acest sentiment. Conform unui sondaj comandat în luna mai de catre think tank-ul European Council on Foreign Relations, 54 procente dintre români, 53 procente dintre suedezi si 40 procente dintre germani considerau o posibila invazie a tarii lor de catre Rusia o amenintare serioasa. Daca în ceea ce priveste intentiile de moment ale Rusiei si capacitatile sale militare pot exista diferite puncte de vedere, lucrurile sunt însa mai clare, exista mai putine dubii, în ceea ce priveste viziunea neo-imperiala prevalenta printre elitele de la Moscova, pentru ca nu e vorba doar de Putin. Nu e nimic nou sub soare, de-a lungul veacurilor, Rusia a absorbit permanent noi teritorii pe care le-a integrat recurgând constant la transferuri masive de populatie, cu Siberia ca punct de destinatie, asa cum s-a întâmplat cu tatarii în secolul al XVI-lea sau cu populatia din Basarabia în perioada lui Stalin. „Moscova si-a început expansiunea coloniala dupa ce s-a eliberat în 1480 de Hoarda de Aur mongola”, scrie Trofimov. „Odata ce si-a câstigat independenta, a adoptat multe dintre metodele de razboi si politicile de stat care au permis odata mongolilor, un popor nomad sarac, sa cucereasca o mare parte din lumea cunoscuta (si exponential mai bogata si mai avansata din punct de vedere tehnologic). Transformarea oraselor care au refuzat sa se supuna în ruine, la fel cum s-a întâmplat anul acesta în Mariupol, e o tactica brevetata de mongoli.” Numai ca, desi în tarile din spatiul adiacent razboiului din Ucraina problema securitatii si amenintarea Rusiei au ajuns în topul preocuparilor (în sudul continentului lucrurile stau diferit), dupa cum rezulta si din cifrele mentionate mai sus, populatia nu a asimilat mental si faptul ca în conditiile unui nou Razboi Rece (sa speram ca doar Rece), viata se schimba complet. Costurile si prioritatile se modifica radical, indiferent de vointa noastra. Inertial oamenii se agata de un mod de viata existent, de fapt, înainte de pandemie. Suntem acum la intersectia a trei crize majore. Criza geopolitica rezultata din competitia dintre Statele Unite si China, cea provocata de pandemie, atunci când prin masuri radicale si brutale care ulterior s-a vazut ca nu au fost doar abuzive si fara un impact în plan real, ci si extrem de costisitoare în plan economic, si cea datorata razboiului din Ucraina. În timpul pandemiei s-au tiparit bani pe banda rulanta, s-au livrat de pilda în America trilioane pentru a le împarti gratuit populatiei (asa numitii „bani din elicopter”). Între timp s-au rupt lanturile de aprovizionare si pentru materiile prime, dar si pentru produsele finite (avem o criza majora în materie de semiconductori). Iar pe fondul unor decizii eronate din trecut privitoare la „batalia cu schimbarile climatice”, motivate în principal ideologic, rupte de realitate, si sub presiunea conflictului din Ucraina, preturile la energie au explodat. Ideea ca asa-zisele surse energetice „regenerabile” (panouri solare, turbine de vânt), fara energie nucleara, care sta la baza grandioaselor „green dealuri”, sunt solutia s-a dovedit naiva si contraproductiva. În plus, dupa cum scria Bjorn Lomborg, autorul unor carti si articole care de pe pozitia cuiva care fara sa nege existenta schimbarilor climatice critica sever solutiile avansate în acest sens, „ideea ca se poate rezolva chestiunea razboiului din Ucraina schimbând dependenta Occidentului de petrolul si gazele rusesti cu dependenta de panourile solare si bateriile chinezesti, releva cât de neserioase sunt politicile de mediu avansate”. Iata ca acum se recurge din nou la carbune, o adevarata anatema pâna de curând. Însa, dupa cum subliniaza un expert în energie, citat de cotidianul Telegraph, „daca veti dori mai mult carbune va trebui sa platiti mult pentru asta. Si cum gazele naturale si carbunele au devenit mult mai scumpe, trebuie sa va asteptati ca preturile la energie sa fie tot mai mari, ceea îi va afecta pe toti”. De aceea solutiile cvasi-miraculoase avansate si la noi prin platourile televiziunilor de stiri, de genul sa micsoram acciza sau TVA-ul, sa plafonam preturile, sunt iluzorii. Evident ca subventia de 50 de bani e ca o frectie la picior de lemn, e mai degraba un exercitiu de PR al liberalilor ca raspuns la presiunile populiste ale partenerilor de guvernare din PSD. Plafonarea preturilor pe termen scurt nu rezolva nimic, ci doar încarca bugetul cu noi cheltuieli, iar pe termen lung duce, ca în Venezuela, la penurie si explozia pietei negre. Nici reducerea accizelor sau reducerea TVA, variante încercate inclusiv în Germania, nu au dus la nici un rezultat concret palpabil în ceea ce priveste preturile la pompa. Dupa cum si peste Ocean exista o opozitie serioasa, chiar în interiorul Casei Albe, fata de dorinta presedintelui Biden de a renunta temporar la taxele pe benzina si motorina. În plus, cei care cer guvernului sa renunte la o parte din acciza nu explica de unde ar trebui luati banii pentru a creste salariile si pensiile, erodate de cresterile de preturi, revendicari pe care de regula, de asemenea, le sprijina. Inflatia explodata (20 procente în Estonia!, 9,1 procente în Marea Britanie, 7,9 procente în Germania, 10 procente în Olanda, 16 procente în Cehia si Slovacia - si asta la nivelul datelor oficiale pentru ca în realitate cifrele sunt mai mari) face deja victime politice mai peste tot pe continent. Chiar si în Israel, unde complicatul guvern de coalitie a cazut. În paralel statele, care s-au îndatorat enorm în perioada pandemiei, atunci când dobânzile la dolar si euro erau aproape zero, vor ajunge mai devreme sau mai târziu în blocaj în privinta capacitatii de a plati serviciul datoriei, daca nu taie serios cheltuielile publice. Numai ca daca fac asta costul politic e letal. Am vazut asta si la noi, în 2012. De aceea, estimeaza de pilda cotidianul Telegraph, în 2-3 ani, indiferent de culoarea politica, nici unul dintre partidele aflate astazi la guvernare nu va supravietui la putere. Pâna la urma, dincolo de situatia incredibil de dificila pe plan mondial, guvernele platesc pretul pentru iluzia întarita si mai mult în timpul pandemiei ca, înarmate cu „stiinta” (care adesea s-a dovedit incapabila sa ofere, în ciuda celor clamate, solutii reale si în ceea ce priveste gestiunea pandemiei si în ceea ce priveste economia), pot gasi raspunsuri pentru toate aceste crize. Oamenii se asteapta si acum la asta. Asteptari care erau oricum nerezonabile si în trecut. Si cu atât mai mult acum când mai toate certitudinile anterioare s-au evaporat.
