De aproape 7 ani, în Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman” din Constanţa, printre zecile de publicaţii, se află şi „Condeiul ardelean”. Prin intermediul acestei prestigioase publicaţii, cititorii de la malul mării au prilejul să afle aspecte interesante despre viaţa şi preocupările oamenilor trăitori în judeţele în care depun eforturi pentru promovarea, păstrarea şi apărarea valorilor culturale româneşti. Considerăm că, prin intermediul unui modest articol scris pentru „Condeiul ardelean” putem face cunoscute unele aspecte despre modul în care numeroşi ardeleni şi-au legat viaţa de ţinuturile dintre Dunăre şi Marea Neagră. Articolul de faţă nu se doreşte a fi o pledoarie, sau o suită de laude la adresa ardelenilor stabiliţi în Dobrogea pe parcursul anilor. Nu dorim să demonstrăm că s-a petrecut un fenomen conjunctural de „ardelenizare” a spaţiului dobrogean, ci dorim să relatăm succint opiniile unor cercetători care au studiat temeinic multiplele aspecte legate de condiţiile în care mulţi păstori ardeleni au ajuns în această provincie. Concluziile acestora se regăsesc în numeroase lucrări publicate de-a lungul timpului, oferindu-ne o imagine clară a fenomenului la care ne referim. conf. univ. dr. Ştefan Vodă (Constanţa) <><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><> DESPRE ARDELENII DIN DOBROGEA <><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><> Prezenţa ardelenilor în Dobrogea este consecinţa fenomenului de transhumanţă specific crescătorilor de animale. Păstoritul, ca îndeletnicire practicată din cele mai vechi timpuri, a constituit o componentă esenţială a vieţii economice şi sociale a Poporului Român, iar transhumanţa reprezintă un crâmpei din cele mai însemnate ale ritualului vieţii crescătorilor de animale. Conform unor surse istorice, oieritul era practicat de către strămoşii noştri Daci, care erau împărţiţi în triburi de păstori, în funcţie de configuraţia geografică. În păstorit, oamenii de la munte şi-au găsit adevăratul rost al vieţii. Pentru a-şi împlini acest rost, păstorul a fost nevoit să meargă, să colinde multe plaiuri, căutând drumuri spre cursurile de apă, să-şi găsească locul potrivit pentru hrana şi adăpostul animalelor. Iată cum descrie aceste peregrinări Mara N. Popp în studiul său intitulat „Ungurenii”, publicat în Buletinul Societăţii Regale Române de geografie, din anul 1942: „... În mersul ciobanului din văile maramureşene şi bihorene până în Dobrogea, la malul mării celei grozave, el are, în simplitatea lui săracă, aceeaşi naivitate ca vechile legiuni ale strămoşilor. El merge, cucereşte, păstrează, fără patima care strâmbă, fără setea de câştig care degradează. Fapta lui e înceată, sigură şi liniştită”. Despre prezenţa ciobanilor ardeleni în spaţiul dobrogean s-au scris multe studii şi articole, care au apărut în diverse publicaţii de-a lungul timpului. Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman” din Constanţa dispune de un bogat material documentar pe această temă. În prezentul articol, am folosit ca surse de documentare o serie de lucrări din fondul acestei biblioteci pentru abordarea unor aspecte semnificative legate de condiţiile în care numeroşi păstori ardeleni s-au stabilit în Dobrogea. Majoritatea autorilor care abordează multiple aspecte în legătură cu păstorii ardeleni ajunşi în Dobrogea îi numesc pe aceştia „mocani”, denumire pe care o vom folosi şi noi pe parcursul acestui articol. Aceşti păstori transilvăneni, în special, crescătorii de oi, se caracterizează prin faptul că, pentru exercitarea ocupaţiei lor, ei n-au cunoscut graniţe, ajungând în regiuni mult îndepărtate de locurile lor de baştină în căutare de păşuni pentru turmele lor. Aşa se explică faptul că ei au ajuns în zone din apropierea Dunării, în Dobrogea, Bulgaria, Basarabia etc.. În legătură cu vechimea pătrunderii mocanilor în Dobrogea nu se poate vorbi de date precise. La început, ei au ajuns în grupuri mici, într-un mod mai puţin organizat. După mai mulţi ani, ei aveau la Hârşova „Starostia Mocanilor”, care avea menirea de a rezolva anumite nereguli, sau abuzuri exercitate asupra lor de către autorităţi. Unele surse istorice indică secolul al XIV-lea, altele secolul al XV-lea ca fiind perioada de început a pătrunderii ciobanilor transilvăneni atât în Ţara Românească, cât şi în Dobrogea. Studiind multiple aspecte legate de fenomenul transhumanţei, prof. dr. I. Ghelase menţionează faptul că, după Răscoala din anul 1437, situaţia păstorilor bârsani s-a înrăutăţit datorită faptului că mulţi dintre aceştia au fost deposedaţi de terenurile lor agricole şi a celor de păşunat. Din această cauză, ei au fost nevoiţi să emigreze în Ţara Românească şi Dobrogea. Acelaşi autor afirmă că prezenţa mocanilor bârsani este atestată şi în Delta Dunării, încă din secolul al XV-lea, ei stabilindu-se pe unele insule, printre care şi cea denumită Peuce (după denumirea unui braţ al Dunării), precum şi în zona braţului Chilia (Ion I. Ghelase, Vechimea autohtonilor şi a transhumanţei mocanilor bârsani, 1971). Părăsirea locurilor de baştină de către unii ardeleni a fost determinată de cauze economico-sociale, dar şi de prigonirile politico-religioase ce au avut loc după ce Ardealul a intrat sub stăpânirea ungurilor, care urmăreau îndepărtarea elementului autohton românesc, recurgând la colonizări forţate de Secui şi Saşi (în secolele XII-XIII) (Gr. Someşan, Din Ardeal în Dobrogea, în: Gânduri de la mare, 1938). O altă cauză a exodului păstorilor ardeleni spre Câmpia Bărăganului şi Dobrogea este legată de măsurile aspre luate de autorităţi, cum ar fi o serie de dări grele impuse multora dintre păstorii lipsiţi de păşuni şi de terenuri agricole, ei acumulând datorii mari pe care nu le puteau achita. Au fost şi cazuri în care autorităţile aplicau măsuri drastice pentru apărarea ogoarelor contra stricăciunilor pe care le provocau turmele de oi. În Dobrogea, au ajuns români din aproape toate părţile Ardealului. După cum afirmă cercetătorul Tudor Mateescu în studiul său „Păstoritul mocanilor în teritoriile dintre Dunăre şi Marea Neagră”, mocanii care s-au stabilit în Dobrogea proveneau din trei mari regiuni etnografice: Ţinutul Sibiului (Mărginimea), Ţara Bârsei (Bran, Sohodol, Moeciu, Fundata etc.), judeţul Treiscaune (Breţcu, Întorsura-Buzăului). Unele surse menţionează şi sate din zona Făgăraşului (Sâmbăta, Cârţişoara) şi a Orăştiei, de unde au plecat o serie de oieri spre ţinuturile dobrogene. În „Analele Dobrogei” (An X, 1929), sunt menţionate numele unor ardeleni care s-au stabilit în Dobrogea. Astfel, între anii 1849 şi 1854, din Covasna (judeţul Treiscaune) s-au stabilit în această provincie (plasa Hârşova) Constantin Urzică, I. Dumiţiu, Dragomir Muntean ş.a.; din zona Făgăraşului sunt amintite numele de familie: Blendea, Conduleţ, Florescu, Căpăţână, Roşoiu ş.a., iar din Ţara Moţilor: Bobaru, Corcheş, Lazăr, Todea Tomuş etc.. Peregrinările păstorilor de pe arii întinse de teren, din Podişul Transilvaniei până în zonele de câmpie, spre Dunăre şi Dobrogea a fost fenomenul specific pe parcursul multor secole. Studiind acest fenomen şi amploarea lui, renumitul geograf Simion Mehedinţi vorbea despre o adevărată „Transilvanie nomadă”. În Dobrogea, ciobanii găseau condiţii favorabile vieţii pastorale: climă mai blândă decât în restul Țării, păşuni bogate, ierni mai domoale şi mai scurte, precum şi păduri pentru adăposturi. La acestea, se poate adăuga bunăvoinţa cu care erau primiţi de către stăpânirea turcească, datorită contribuţiei însemnate pe care ciobanii o aduceau vistieriei imperiului prin taxele pe care le plăteau, dar şi prin îndestularea materială ce o aduceau Constantinopolului prin carnea şi seul de oaie. Din aceste motive, autorităţile turceşti nu puneau oprelişti în alegerea de către ciobani a locurilor de păşunat. Pe parcursul anilor, atitudinea autorităţilor turce din Dobrogea faţă de păstorii transilvăneni aflaţi în acest teritoriu alterna între unele facilităţi acordate acestora şi unele restricţii impuse din diverse motive. Acest lucru reiese din diverse documente emise în anumite perioade. Astfel, într-un studiu referitor la consecinţele transhumanţei din Dobrogea, cercetătorul I. Georgescu menţionează Firmanul Sultanului Mustafa, documentul fiind: „... cel mai avantajos pentru păstorii ardeleni...”, deoarece el stabilea o taxă minimă pentru păşunatul vitelor. De asemenea, firmanul prevedea şi unele înlesniri acordate păstorilor, cum ar fi libertatea deplină atât pentru ei ca persoane, cât şi pentru activităţile lor negustoreşti (cf.: Analele Dobrogei, An V şi VI, 1924-1925). Evenimentele istorice petrecute de-a lungul anilor au influenţat condiţiile de viaţă ale păstorilor stabiliţi în spaţiul dobrogean. Astfel, după încheierea războiului ruso-turc din anii 1808-1812, păstoritul mocanilor a intrat, pentru câţiva ani, pe un făgaş favorabil, fără îngrădiri din partea domnitorilor români, sau a sultanilor. Situaţia s-a schimbat după anul 1821 (anul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu), când autorităţile turce au impus o serie de măsuri dure, fapt ce a dus la înrăutăţirea condiţiilor de trai ale păstorilor ardeleni, acestea cunoscând o ameliorare abia după încheierea Tratatului de la Adrianopol, din anul 1829, care cuprindea, printre altele, dispoziţii privind organizarea unui cordon sanitar pe linia Dunării, stabilindu-se puncte de carantină, ce vizau stăvilirea pătrunderii epidemiilor de ciumă şi holeră. În consecinţă, trecerea mocanilor cu vitele în Dobrogea devenea obligatorie numai prin vămi şi carantine. Datorită numărului mare de turme provenite din Ardeal pe teritoriul Dobrogei, în anul 1855, se încheie o convenţie între Turcia şi Austria, prin care se reglementau drepturile de păşunat ale mocanilor din această provincie (D. Şandru, „Mocanii în Dobrogea”, 1946). La început, ciobanii trnsilvăneni rămâneau pe teritoriul Dobrogei doar pe timpul iernii, dar, pe parcusul anilor, ei rămâneau în această zonă şi pe timpul verii, datorită abundenţei păşunilor şi posibilităţilor de lucrare a terenurilor. Mulţi dintre aceştia s-au stabilit definitiv pe meleagurile dobrogene, prin căsătorii cu fete ale locului, întemeindu-şi familii şi ridicând aşezări statornice. Au apărut o serie de sate populate de ardeleni, sate care au primit denumirile localităţilor de unde au plecat ei: Abrud, Haţeg, Horia, Siliştea, Crişan, Făgăraşul Nou, Oituz etc., sau denumiri adaptate - Sibioara ş.a.. De la păstorii ardeleni s-au păstrat denumiri ale unor locuri pe unde au trecut, sau unde au locuit ei temporar: Vadul Oii, Vadul Cailor, Groapa Ciobanului, Movila Mocanilor, Balta Mocanilor, Stâna lui Oancea, Câşla lui Ţârcă etc.. Din studiul istoricului Andrei Sapadopulos Vrestos aflăm că, în anul 1856, numărul mocanilor săceleni în Dobrogea era de 3.000, stabiliţi în satele de pe malul dobrogean al Dunării (Varos, Gârlici, Ciobanu ş.a.), unde se întemeiaseră adevărate „colonii transilvănene”. Din documentele vremii, reiese faptul că mocanii se aflau sub jurisdicţia consulatelor austriece de pe ţărmul Dunării şi al Mării Negre (Galaţi, Rusciuc, Varna). În anul 1856, la Hârşova, a luat fiinţă un Viceconsulat al Austriei, care avea misiunea de a se ocupa de treburile mocanilor veniţi cu vitele în Dobrogea. Transilvăneanul Nicolae Ţârcă din Satulung avea calitatea de locţiitor de viceconsul, acţionând, în mai multe cazuri, pentru rezolvarea unor conflicte dintre mocani şi musulmanii din Dobrogea (Tudor Mateescu, „Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră”, 1986, p. 84-85). Conform datelor cuprinse în Istoria Dobrogei, în anii războiului din anii 1877-1878, datorită administraţiei ruseşti, de pe teritoriul dobrogean atât populaţia românească, cât şi economia acestei provincii au avut mult de suferit, mai ales din cauza unor abuzuri comise de către bulgari, sub ocrotire rusească. După război, satele erau în ruine, iar agricultura şi comerţul erau în mare declin. În aceste condiţii, o delegaţie a mocanilor s-a adresat lui Mihail Kogălniceanu, cerând să fie sprijiniţi în eforturile lor de îmbunătăţire a condiţiilor lor de trai. Acesta i-a sfătuit să caute locurile cele mai bune din Dobrogea, unde să se aşeze, să cumpere cât mai mult pământ pentru a-l cultiva. Legea din 1882, în baza căreia proprietatea imobiliară din Dobrogea a devenit proprietate a Statului Român, i-a favorizat şi pe mocani, care puteau cumpăra loturi de teren, scopul politic fiind acela de a facilita procesul de sporire a numărului de agricultori români, care, în acest fel, au dat un „botez românesc” unor ţinuturi disputate de vecinii străini de Neamul Românesc. În noile condiţii create după anul 1878, un număr important de proprietari de animale şi-au schimbat ocupaţia, devenind agricultori sau negustori. După cum remarca marele istoric Nicolae Iorga: „... Mocanii s-au prefăcut în plugari. Generaţia următoare a dat negustori bogaţi, isteţi, economi...”. Pe lângă terenurile întinse, deţinute de ei, o parte din aceşti ardeleni aveau mori cu aburi, precum şi o serie de întreprinderi comerciale şi industriale. După cum remarca D. Şandru în studiul său „Mocanii în Dobrogea”: „... Aproape întreg comerţul rural şi bună parte din comerţul urban este în mâinile lor...”. Edificator pentru activitatea comercială a acestora este faptul că, în anul 1893, din cei opt membri ai conducerii Camerei de Comerţ din Constanţa, trei erau ardeleni. Ardelenii, ajunşi pe meleaguri străine, şi-au păstrat credinţa şi obiceiurile, aducând cu ei cărţi de rugăciuni, prin care să ceară ocrotirea lui Dumnezeu în vremuri de necaz şi să poată împărtăşi împreună din învăţăturile cărţilor. Adeseori, păstorii de oi aduceau cu ei din Ardeal preoţi şi învăţători români. Astfel, cel dintâi dascăl la şcoala din Seimenii Mari - Baciu provenea din Transilvania. La fel, în comuna Greci, primul învăţător a fost Ion Moroianu din Satulung (Săcele), iar Radu Moroianu a fost învăţător în satul Casimcea. Nicolaie Neicu, venit de la Înstitutul Pedagogic şi Teologic din Sibiu, a fost cadru didactic la Prislova şi Cataloi, apoi, la diferite şcoli din Constanţa (D. Şandru, op. cit.). Ardelenii stabiliţi în Dobrogea au avut o contribuţie însemnată în dezvoltarea vieţii religioase, prin construirea unor lăcaşuri de cult. Astfel, în anul 1828, a fost construită biserica din Babadag, în anul 1856, devenind un loc în care ardelenii puteau să participe la slujbe religioase. Mănăstirea dobrogeană Cocoşul, din judeţul Tulcea, a fost întemeiată în anul 1835 de către trei călugări, dintre care unul - Visarion, ajuns apoi şi stareţul mănăstirii, era din Ţinutul Făgăraşului. Lăcaşul cel vechi era o mică bisericuţă, lângă care, în anul 1853, s-a zidit biserica cea mare din donaţiile mocanului, Nicolae Hagi Ghişa Poenarul, originar din Poiana Sibiului. El s-a călugărit şi şi-a dat întreaga avere bisericii şi celor trebuincioase vieţii călugăreşti (D. Şandru, „Mocanii în Dobrogea”, 1946, p. 76-77). Pe baza lucrărilor istorice de o reală valoare documentară, se poate afirma că Ardealul, prin oamenii săi stabiliţi în spaţiul dobrogean, a avut un rol important în dezvoltarea acestei provincii atât prin contribuţia numerică a elementului uman, cât şi prin aportul substanţial în plan economic. În studiul menţionat, D. Şandru sublinia faptul că Ardealul a dat Dobrogei, într-o vreme în care aceasta avea nevoie, oameni harnici, destoinici, încercaţi şi stăruitori, curajoşi şi întreprinzători, cu poftă de muncă, cu nădejde în suflete şi cu Credinţă în Dumnezeu. Autorul afirmă că: „Prin munca lor stăruitoare, prin hărnicia şi cumpătarea lor caracteristică, mocanii au strâns pentru ei şi pentru neam avere şi bunăstare materială şi spirituală, situându-se, astfel, printre elementele de frunte ale neamului nostru...” (D. Şandru..., p. 128). Împreună cu autohtonii din ţinuturile dobrogene, ardelenii au devenit parte a „sintezei etnice româneşti”, despre care scria istoricul C.C. Giurescu. Ei s-au dovedit a fi „reprezentanţii cei mai abili ai românismului” în spaţiul geografic care, timp de peste patru secole, a fost stăpânit de otomani. Aceşti „mocani” au contribuit la consolidarea unităţii noastre etnice şi sociale, dovedind că nici Carpaţii, nici Dunărea nu sunt piedici etnice şi că întreaga noastră viaţă nu se poate dezvolta deplin şi armonios decât prin unitate pe întreg cuprinsul Țării.Categorie: Istorie
