De vorbă prin Voineştii CovasneiAutor: prof. Florentina Teacă (Covasna)Nea Mircea Cojan are 64 de ani şi o poveste de viaţă pentru încă pe-atâţia. Pe 24 martie i-a împlinit. S-a născut în anul în care Covasna a devenit oraş, fiind printre primii copii care au văzut lumina zilei în maternitatea nou construită a urbei. Cu nea Mircea am stat de vorbă de mai multe ori, în demersul meu de documentare pentru cartea la care lucrez de ceva timp - despre mocanii voineşteni: un proiect de care mi-e atât de drag! Din vorbele lui, răzbătea tristeţea că vremurile în care păstoritul nu era doar o meserie, ci un mod de viaţă în Voineştii Covasnei, au cam apus. Deja multe lucruri despre vechiul oierit au fost uitate. Astăzi, dându-i cuvântul, ne dorim să aducem la lumină măcar câteva din acestea. - Covăsnenii vă ştiu dintotdeauna, turiştii vă întâlnesc în fiecare an la Sântilie. Oier voineştean din tată-n fiu, mereu cu un gând bun, cu o glumă sau o vorbă de duh. Cine este Mircea Cojan şi cum a ajuns cioban? - M-am născut în ’52. Pe 23 martie a dus-o pe mama cu sania la maternitate, pe 24 a început să se-nmoaie vremea, a venit un vânt din Baltă, că aşa îi zic mocanii la Mediterana, pe 25 curgea pe drum apa, pe 26, Bita plutea în apă… pe 5 aprilie, se săturau oile de iarbă, spunea tata c-a fost o minune, n-au mai văzut aşa ceva. Ai mei, Ion Cojan şi Maria, născută Porumboi, au avut şase copii: Mihai, Gheorghe, eu şi Neculai şi două surori. Ei au învăţat, eu… Mie mi-a plăcut ciobănia! Când eram mici, ne-a întrebat tata: „No, tu ce vrei să te faci?”. Frate-meu ăl mare: „Cioban la oi!”. Când i-a ars tata una, că avea şi-o nuia, ce să mai…? „Mă duc la meserie” - a făcut profesionala. Gheorghe, deja ştia care-i treaba - „Nu mă duc la oi”. A ajuns la mine. Eu: „Cioban!”. Degeaba-mi zicea că la oi e mizerie, îs vremuri rele, frig, ursul după tine, eu: „Nu mi-e frică”. „No, dacă nu ţi-e frică…”, zice către mama să pună nişte urdă sărată şi mă trimite în capul satului, la un pădurar, unde e acuma cabana. Era iarnă, 10 noaptea, aveam 8 ani. Asta a fost ca să mă încerce. Am luat şi-un băţ şi-am plecat. Apoi, tot tata, mă strigă înapoi. Şi aşa a rămas, cum am vrut eu: cioban! - Cum aţi caracteriza „meseria de cioban”? - Asta-i o meserie grea de nimeni nu-şi închipuie. Ciobanul doarme de la 12 la 3. Dar dacă în orele ăstea vine ursul, încă mai stai în picioare, le dai roată la oi. Meseria se învaţă treptat: ucenic, calfă… aşa era şi la oi. În ’62, la 10 ani, eram mânător în Mănişca. Bine, fusesem la stână de pe la 6 ani, câte-o săptămână, două. Mânătorul avea dreptul la toate: să nu te culci, să faci treabă. Somn, nu! Erai calul de bătaie - fugi, băiete, adu apă, fugi, băiete, la lemne, la urzici… La 6 ani, duceai găleţile cu coghiliţa. Dar la anii ăia, nici ca minte, nici ca forţă nu poţi să te consideri om întreg. Ciobanii, însă, aşa te credeau. Dacă erai mai vigilent şi te descurcai, scăpai fără câte-o nuia; o mai luai şi cu băţul pe schinare, dacă nu executai sau mai greşeai. În ’63, am fost în Ciuciuru, lângă Slobodu, mai jos la Făget, cu nea Din Costea. În ’64-’65, la Miercurea-Ciuc, atunci au venit specialişti şi au colectat date şi le-au folosit atunci când, în ’68, s-a deschis la Iaşi Facultatea de Zootehnie. În ’66, pe la Bodoc; în ’67 am terminat ăle 8 clase, m-am dus la Hărman; în ’68-’69 am venit la colectiv la noi, aici. Tot râdeam mereu: am făcut 3 ani de profesională. Unii chiar mă credeau… Neculai Manea, bătrânul: „Luaţi-ar naiba profesionala!”. Zic: „Păi aşa se face, te duci, înveţi cu oameni străini…”. Din ’70, ăl mare s-a fost liberat, ne-am dus noi pe contul nostru, cu fraţii. Toţi patru. - Ştiu că aveţi o groază de poveşti din ciobănie. Şi mai ştiu că orice cioban este ataşat de câinii lui. Povestiţi-ne ceva frumos, din ce vă amintiţi, despre câinii ciobăneşti de demult. - Prin 1966, eram cu stâna la Bodoc. Am plecat de-acasă cu autobuzul, aveam un căţel, era mic, l-am pus într-o geantă. Nu ştiu cum s-a’ntins el, controlorul l-a călcat, căţelul a chilăcăit. Cât p-aci să mă dea jos, că n-aveai voie… No, am ajuns cumva. Din ăla am început: l-am crescut, l-am îngrijit, am plecat cu el la Hărman, după ce-am terminat ăle 8 clase, de-acuma căţelul făcea anul. Acasă aveam unul bătrân - ce făcea ăla, făcea şi cel mic. I-am pus numele de Vasile, că el şi l-a ales, la numele ăsta răspundea. M-am ocupat de el, pentru dihanie să fie. Oile n-aveau coşar ca acum, era meseria altfel… Când oile dormeau, strigam „ho, roată!”, el venea de două-trei ori roată oilor, cu nasu’ pe jos (ei cu nasul lucrează mai mult), ca să vadă dacă e ceva. Dacă nu era, venea lângă mine şi se gudura, de parcă îmi spunea că „n-a fost nimica”. Nu că voiam să-l păcălesc, da’i mai ziceam „ho, roată!”, îi arătam băţul sau mâna, se suia în două labe şi se uita (că de jos, nu vede câinele, el la înălţime nu-i ca omu’, omu’ vede)… Mă, şi dacă vedea ceva, nu se lăsa până nu… în stânga, -n dreapta, urmărea, că era iepure, că era pisică, nimic nu scăpa. No, şi a trăit 12 ani… Prin ’70 eram la Ilieni. Atunci mi s-a pripăşit o căţea, Dolca, aia iar a fost o căţeaaa…, din aia am prăsit câini de nu cred că erau prin jur. Câinii din Vasile şi din Dolca, toţi îi ştiau, cei care veneau la tuns, nu puteau să iasă, trebuia să te duci cu ei. Atâta erau de răi şi ţineau la târlă, nu putea călca ceva străin… trebuia să-i ţinem legaţi… Câinele ăsta era foarte deştept, doar că nu vorbea… Aşa-i instruia pe copiii lui! Se juca cu ei, da’ şi când era nervos, vai ce-i trântea! Şi când a murit, la 12 ani, a rămas în aripa oilor cu labele ca şi când se uită la oi. Eram într-un cot al Oltului, cu bătrânu’ Tăpârjan, ăla cu borghizu’, am văzut că nu apare. „Bă, ce-are câinele de nu vine la mâncare?” Se duce să se uite, când colo: „No, a murit câinele ăl bătrân”. Şi ăl bun, că ăla îi învăţase pe toţi! M-am dus şi i-am făcut o groapă în cotul ăla al Oltului, i-am pus şi o cruce din două crăci, că a fost un câine credincios (câteva momente nea Cojan nu mai e cu mine… e la Olt, bate o cruce în pământ… - n.n.). Din ăla mi-au rămas câini adevăraţi. Şi-acum încă mai avem ceva din sămânţa aia de câine. S-au dus, au mai rămas… Tot ăia buni pică, ăia mai fricoşi nu se bagă, dar apoi ies în faţa omului „eu am fost ăla!”. Noi mai facem comparaţie că aşa-s şi oamenii. (râde cu tristeţe) Aşa, din doi, ai făcut o grămadă. Şi câini buni !!! Cu ei, nu ţi-era frică ! Că am avut necazuri şi cu oamenii, nu poţi să le spui chiar pe toate… Dacă veneau străini la stână, săreau şi-apucau, la căruţă, de nas pe cai… Îi ştiam ce pot; când venea cineva, ziceam: „Îi cazul să-i legăm p-ăia”. A venit o dată o comisie, era să-i pună în fund pe toţi. Da’ şi umblau! Şi ziua, şi noaptea… că era urs, că era lup… Câinele îi bun. A lăsat Dumnezeu câinele, ciobanul, oaia şi băţul! Fără ăstea, degeaba… - Sunt multe discuţii acum despre legea nedreaptă care limitează numărul câinilor la stână. Care este părerea dumneavoastră? - „În pădure să nu te duci; să numeri câinii” - ei, aşa nu se poate! Acum spun că-s mulţi. Nu-i ţine nimeni chiar de plăcere, tot de nevoie. Câinele, numa’ după doi ani poţi să-l socoteşti bun, dup-aia intră în ale lui. Unii trăiesc, unii nu, dar trebuie să opreşti generaţii noi. Că unu’, că doi… Ei, ăla trebuie să-l mai ţii încă aproape doi ani. Şi aici nu înţeleg ăştia (guvernanţii - n.n.)…Că, dom’le, de ce ţii atâţia? D¬-aia ţii - şi din ăia mai pică, se-ntâmplă - ca să poţi să-ţi ţii efectivul de câini. Înainte ţineau numa’ d-ăia buni. Dacă nu era de nimica, nu-l ţineau. Îl dădeau la altul sau scăpau de el. Ştiu pe unul, l-a supărat un câine - la urs, unii se luptau şi ăsta, tot printre picioarele lui; l-a agăţat, nervos, de supărare. Cum să-l ţii p-ăla? Mănâncă degeaba, dacă lui i-e frică… Câinele trebuie să păzească. Păzitul ce înseamnă? El, de când însera, începea să latre, şi p-aici, şi pe colea, se ducea roată, se mai oprea. Atunci dihania nu s-apropia. Se-ntâmpla că se mai oprea, de la oboseală. Când tăcea, atunci venea lupul, pentru că ei simt de la distanţă, vine vorba - „ştim că e, dar nu ştim când apare”. Ca hoţul: el te urmăreşte, da’ tu nu ştii de unde şi când îţi vine sau ce-are de gând să-ţi facă; aşa se-ntâmplă şi cu lupul. Unii zic că-s poveşti… câinele cu nasul - simte, de la distanţă. Uneori, de când însera, lătra într-un anume fel. Dihania, zic, îi p-aproape. Că dihania te urmăreşte, nu vine cu forţa. Când te duci pe coastă cu oile şi ajungi în vârf, ele se cumpenesc - o parte trece de vârf, rămâne coada oilor. Ciobanul sau un câine, dacă-i în faţă, nu mai vede în spate. Lupul atunci, din urmă, ia oaia. D-aia trebuie mai mulţi, din toate părţile; lupul zice, cum vine vorba, „îs proşti, da-s mulţi”. Când erau mai puţini, îi şi păcălea, că el face şi multe urme, îi derutează pe câini, şi atunci, pe altă parte, se-ntoarce şi te pişcă. - Aşadar, v-aţi întâlnit şi cu lupii? - Eu, în viaţă, am prins doi lupi. Unul, într-o iarnă, la saivan. Aveam o căţea şi unul mare, Golanu’, ăştia erau mai liniştiţi, nu erau legaţi. De cu vreo două seri înainte, căţeaua tot agitată. Mă, zic către Tăpârjan şi nea Simion Şchiopu, „dă lupul roată”. „Ei, da! Aicea, lup?” „Neculai, eu am crescut-o şi eu ştiu ce poate căţeaua.” Chiar mâncam, a treia seară; înainte nu se mânca cu toate farfuriile şi alea - puneai ciaunul în mijloc şi roată! Căţeaua asta era lângă uşă, acolo nu intra om, era pe-o linie de unde vedea tot… Mă, şi se repede dintr-o dată, între grajduri. Ce naiba? Fug într-acolo: ei doi şi încă o căţeluşă mai mică, luptă! Apare frate-meu Gheorghe: „Ce naiba? Ăsta-i lup!”. Că nu se vedea… „Daţi-le drumul la ăilalţi!” Veneau pe rând, l-au molfăit până s-au săturat. Bătrânu’ Tăpârjan zice că ăsta învie. Cum naiba să mai învie? Aveam o cameră unde era cântarul, hai să-l băgăm acolo. L-am şi legat. Dimineaţa, zvon că au prins ciobanii lupul. Veneau toţi - dacă le luam câte-un leu, mă îmbogăţeam. L-am ridicat în picioare, era înţepenit deja. Avea o coamă mare, îl mai mişcam, ştii cum se speriau? Li se ridica părul pe mână. Lupul are fior… el nu-i ca ursul, dar îl are oleacă pe diavolul, că aşa se spune. No, n-a mai mişcat! L-am belit, după dinţi am zis că are vreo 7 ani; a venit un vânător, care ştia din bătrâni că lupul are pe ficat ca o limbă, după aia îţi dai seama ce vârstă are; a verificat, zice: „8 ani”. P-atunci, dacă duceai chielea la judeţ, îţi dădea pe ea 300 de lei. Am primit şi bani şi pielea mi-au lăsat-o, am avut-o până nu de mult, dar se putrezeşte cu timpul. Au mai trecut câţiva ani şi-am prins altul. Primul a fost la saivan (cum câinii au fost legaţi, el a sărit înăuntru, printre grajduri şi-a tras un miel afară; câinii l-au scos, n-a avut mielul nimic, decât o gâlcă, de unde l-a prins, l-am găsit dimineaţa afară). Cu al doilea, era primăvara şi tot prin zona aia. Ziceau că nu-s lupi p-aici, „cum să umble aici în câmp?”. „No, v-aţi lămurit?” După ce l-am prins, înspre Doboli, îi zicea Oltul vechi, apare unu’ din sat, zice „aia fura la mine tot mielu”. Îl lăsase fără miei… - Se spune despre urs că e craiul munţilor şi spaima ciobanilor. Cum au decurs întâlnirile dumneavoastră cu el? - Aveam vreo 10 ani. Umbla pe atunci ăl mai periculos urs care-a fost, după cum spun şi bătrânii, „Roşioru”, apărut de prin ’59. Mai era unu’ mai negru - ăla era de cai, ăsta era de oi. Dacă apuca de lua vreo oaie, n-o mai scoteai, fugea de câini de ziceai că-i iepure. M-am dus cu mânzările, ne-am băgat pe la Fântâna Gâştii, eram cu unul Cristea, de prin Regat. Ursul, hop! Ne-a luat o oaie. Ce s-o mai scoţi? Eu, o mână de copil… băteam cu băţul în pământ, şi ursul se repede spre mine, că nu-i plăcea să strigi când lua o oaie, îl enerva gălăgia. Pe nea Ţică Căşuneanu l-a fost trântit prin ’65. Văd toată acţiunea ca azi: era un pic de spărtură, nu mai era între buhaci, vătaful a venit din faţă cu nişte bolovani; ursul luase oaia cam din dreapta, se învârtea cu ea, trăgeau câinii de el. Nu pot să uit… Aveam un căţelandru: în loc de urs, el trăgea de oaie. Ursul a lăsat oaia şi s-a luat după el. Vătaful, el n-a mai apucat să fugă, decât s-a întors, noroc că un câine s-a ţinut de urs, ăsta, cu laba, parcă şi-acum îl văd, cât să-l atingă. L-au apucat câinii. L-a lăsat pe cioban, s-a îndreptat spre mine. Erau p-acolo nişte buhăcei, ca nişte pomi de Crăciun şi m-am pus lângă ei. Ursul a trecut cu limba scoasă, obosit, a şters cetina. S-a uitat la mine, ce-o fi zis? „Lasă-l şi pe amârâtul ăsta”, şi-a sărit scursura, cu câinii după el. I-a împrăştiat - el obişnuia să arunce carne la câini. Vătaful, speriat rău de tot, nici n-a mai putut să mai mergă, abia şi-a revenit. Câinii au venit sătui. Asta a fost prima întâlnire, la 10 ani. Dup-aia au venit altele… - Despre rânduielile calendaristice ale mocanilor din vremurile de mai demult, să ne ziceţi ceva. - La 1 mai, că atunci îşi dă drumul anotimpul, plecau la munte. Dacă erau vremuri rele, le mai învârteau p-aici, pe la Hanko, prin poieni… Le tundeau aici (în faţa curţii unde locuieşte acum nea Mircea - n.n.) în Ciurda Porcilor sau unde-i acum Spitalul de Cardiologie, în poiană, unde era Crucea lui Pichiocă (Şerban l-a chemat, parcă). Veneau din transhumanţă, pe rând, să nu se-nghesuie, tundeau care, cum, apoi ieşeau la munte. Se-ntovărăşeau, se-ntâlneau ăla cu ăla şi formau stână; toamna, când coborau, se despărţeau. La intrarea în Comandău erau înţărcătorile, acolo se-nţărcau oile. Mai era o altă înţărcătoare, spre Brădet. Unii ieşeau mai târziu. Îi îndreptau: cârlanii pe care-i opreau, cârlănarul cu buliticul (al doilea, după vătaf - n.n.), apoi plecau mânzările. Fiecare în munţii lui, până sara ajungeau. Spre septembrie, se făcea răvăşeala; ce nu creştea, la tăiat! Cum erau ăia de rămâneau toboţari (nu se dezvoltau - n.n.). Mocanu’ niciodată n-a ţinut p-ăla de la urmă, el a selectat, doar ce-i frumos a păstrat. Aşa ieşea rasa. La Sfântu Dumitru, se băgau berbecii. Pentru montă, berbecii erau pregătiţi separat: mâncare, tain, masă verde, li se dădea ovăz, să aibă sângele iute, să aibă putere. După 1 martie începea fătatul. În timp de vară, pe 6 august, de Pobreajen (sărbătoarea creştină „Schimbarea la faţă” - n.n.), se dădea la mânzărari „mânzărăritul”, adică: vătaful avea primul lapte de dimineaţă şi ăl de-amiază, îşi făcea caş afumat, să-l aibă; al treilea, de sară, era al buliticului. Ca să te zbaţi ca până la data de…, să aibă oile lapte, că altfel, nu luai nimic. Erau făcute cu cap regulile astea, gândite. Aşa, se zbăteau. Erau oamenii altfel, erau şi credincioşi… - Mocanii noştri plecau şi mai departe de munţi - ce ştiţi despre această transhumanţă? - Se pleca de Sfântu Dumitru. Atunci era schimbatul ciobanilor, se tocmeau, plecau la 2-3 zile, pe măgar, în direcţii diferite. Treceau munţii spre Buzău, Brăila. Se orientau şi după cum era anul. E mâncare în Regat? Dacă nu, plecau spre Ardeal. Că ei ţineau legătura, cei cu căruţa, cu negoţul, aduceau veşti. Ţinteau Ardealul, că e mai îmbrăcat în păşuni. Erau păduri de stejar prin Ardeal, când era an de ghindă, apăi trăiau numai cu ghindă, se-ngrăşau ca porcii. Sau la jir, spre Făget. La Regat, băteau la porumb, la coceni, la varză. Ande tata la Buzău, într-un an, la varză, nu le-a căzut nicio oaie, adică ciobanul a stat lângă el şi n-au mâncat o oaie toată iarna. Erau şi credincioşi, cum să tai dacă nu-i bolnavă? A fost un an bun! Când venea timpul, pe la 1 martie, căutau un loc la adăpost pentru fătat, pe malul Buzăului. Cam vreo 3 săptămâni, cât erau mieii cruzi, trebuia furaj. Le dădeau grăunţe: o felderă sau o dublă la 100 de oi, asta era măsura. Astea le cumpărau, că ciobanii făceau negoţ (feldera - 19 kg, dubla - 17 kg). - Şi pe ale cui terenuri poposeau? - Se opreau pe la boieri. Moşu’ din partea lui Porumboi, se înţelegea cu boierii: „Vii şi la anul, coane Nicolae!”. Trebuia să nu-i faci pagubă. Dacă te purtai frumos, te primea, dacă nu, „am pus porumb, nu mai pot să te primesc!” - te duceai în altă parte. Boieri au fost şi prin zona noastră. Moşii noştri se duceau spre Mureş, Târnava Mică, Mare, dar şi spre Dobrogea, Tighina. Au adus caracule d-acolo, dar aici nu prea le place. Unii s-au dus şi-au rămas p-acolo: prin Brăila, prin Bărăgan, cine ştie pe unde. Alţii au venit şi-au rămas p-aici. Se-nşirau după oi, că aveau multe, erau băieţi buni şi voineştenii le dădeau fetele la măritat. - Cum se îmbrăcau mocanii pe vremea aceea? - Cioareci, opinci până prin ’65, trebuia să le legi ca lumea, lăibărică de sârbă, mai nou cu piele de miel. Toţi aveau glugă: din stofă albă, avea semnul crucii, la mijloc se lega. Când nu ploua, se sucea, o luai şi-o puneai ca o geantă. Jos avea şurţuri, ca să se scurgă apa. Asta nu lipsea, ciobanii bătrâni n-o lăsau, chiar de nu ploua. Că te duceai la munte, vedeai senin, frumos, pân’ te băgai nu-ştiu-unde, venea un nor, se pornea o ploaie. Peste cioareci, se trăgeau iarna tureci. Ciobanii nu aveau salarii ca acum, se tocmeau: pe-o oaie, pe două, pe cioareci, pe tureci şi altele. Greu, no… Bieţii strămoşi au tras pe timpuri, s-au chinuit destul. Vara, la munte, aveai zeghea - tot din stofă sârbă, postav. Cojoc primeai după Sfântu Dumitru. Noaptea, aveai sarica, făcută din postav din fir gros. Aşa era de bătută, în aia nu prea intra ploaia. Şi căciula. Ande tata, prin ’30-’32, şase săptămâni n-au văzut soarele. Numa’ ploaie, de le-a fost putrezit căciula din cap, că era rece, nu puteai să umbli cu pălăria. Şi n-aveau nici ceas! - Cam cum era cu programul de zi cu zi la stână? - Când se crăpa de ziuă, pe la 3, se băgau la muls. Ştiai că durează un ceas, un ceas-jumate, depinde câte mânzări aveai. Ştiai că pe la 4 jumate-5, terminai de muls; dădeai lapte la cheag, făceai mămăliga, până nu-ştiu-ce, venea timpul ca să pleci. La un moment dat, oile îşi învăţau sorocul: aveau câte-o oaie care, când s-apropchia ora 8, cam aşa era regula, se scula, se scutura, mai începea să jghiere câte una, ăla era semnalul, timpul să le dăm drumul. Le-ndreptai la deal, când ajungeau, era cam ora 11. Le băgai la muls iară, iar mulgeai, iar făceai, iar era timpul… fără ceas. Când era soare, era simplu. Eu şi acuma, dacă mă uit la soare, îţi zic cât e ceasul cu aproximaţie de 10 minute. (!!! - n.n.) - Sântilia noastră, cum era pe timpuri? - Aoleuuu… ce-aşteptau ziua de Sântilie! Mmmm… cred că era a mai mare zi din an. Urlau vreo câteva zile, până se apropia. Şi-atuncea, trebuia să vină câte-un schimbaş, sau doi, să-i înlocuiască pe cei plecaţi. La Sântilie se duceau numai vătafii, buliticul - el nu, că nu poa’ să plece doi, că ei ştiau rostul oilor. Cine venea de-l înlocuia, lua ăla comanda. Sântilia ţinea 3 zile. Când veneau, în prima zi, nici nu se spălau, aşa pletoşi cum erau, se-ntâlneau, trăgeau câte-o horă, ş-apoi dup-aia se duceau să se tundă, nu erau frizeri ca acuma, poate stăteau la coadă. A doua zi începea sărbătoarea adevărată. Era treaba că se-alegeau mândrele, ăla cu aia, se-nţelegeau să facă nuntă, când venea toamna. Şi iarna se luau la noi, ande tata tot iarna s-au luat, atunci era o perioadă de la… până la să te poţi căsători, apoi vin posturile. A treia zi, ieşeau la deal. Amărâţi, supăraţi, obosiţi… S-auzeau poveşti, că „aia n-a vrut să mă ia”… Asta era Sântilia: acolo se mai întâlneau, mai discutau, mai rezolvau treburi, mai câte-o bătaie - că-şi aduceau aminte că „ăla a vrut să-i fure oaia”… - Mai din cărţi, mai din bătrâni, ştiu că erau până nu demult haiduci, hoţi, partizani - oameni ce umblau pustietăţile, ca şi oierii… - Da… mai demult, se-ntâlneau ciobanii cu ei prin munte. Ca să nu fie văzuţi, ocoleau. Tata, prin anii ’30, a fost în Giurgiu cu stâna. Aveau 1.200 de mânzări şi aduceau caşul pe măgar, că făceau brânza de burduf în Mănişca. P-atunci, unul de prin Bisoca, Baciu, când umbla armata să-i prindă cu arcanul, a fugit şi s-a făcut haiduc prin munţii ăştia. Vara nu era bai, venea pe la stână, dar nu se-apropia să intre în stână, tot cu ochii să nu-l prindă, mânca, punea la loc totul, lăsa un semn că a fost el, se apropia numa’ unde ştia că-s oameni de treabă. Avea înţelegere cu un frate de-al lui, să-i aducă mălai şi sare, altceva nimic. Avea o armă (după cum povestea tata, că de el nu se ferea, mai mergeau împreună o bucată de drum lângă măgar, mai povesteau), făcea alice din tuci, mai puşca ba o capră, ba ce mai găsea, făcea pastramă. Iarna, trăia din ce vâna, ca în Epoca de piatră, se învelea în piei de animale, avea buncăre numa’ de el ştiute. Şi nu stătea, cioplea. O grămadă de mese făcute dintr-o cioată, prin munţi - ciobanii ştiau că-s făcute de Baciu. 25 de ani nu l-au prins, regina a zis să se predea, că nu-i face nimic. Până la urmă s-a predat. Stai să vezi cum: a vrut o dată să puşte un viţel de ciută. S-a apropiat, că arma nu-i bătea departe, în genunchi, a luat la ochi viţelul, dar a văzut o femeie şi o fetiţă. N-a fugit ciuta deloc, şi ei şi viţelului le curgeau lacrimile. Atunci, lui Baciu i s-a făcut milă. A zis că-i semn ceresc, „Dumnezeu vrea să am o femeie şi-un copil”. Avea 45 de ani. Şi prin Zăbala erau unii de se ocupau de haiducie: au furat din Regat nişte vite. Venind încoace, au trecut prin Elves, au încălţat vitele cu opinci, da’ puse invers. Când s-au dus jandarmii la stână, nea Simion a zis că nu i-a văzut. Şi l-au bătut, crezând că minte. Dar ei se duseseră invers, la vale. Nea Petrea Ciambur a fugit atunci. - Dar cu mâncarea, la stână, cum era? Lapte cu mămăligă? - Ce lapte?! Doar vara, mai gustai, da’ nu-ţi dădeau voie bacii, că erau plătiţi pe zeciuială. Păi erau baciul, ăl din stână, mânzărarul, cârlănarul, miorarul; baciul lua în primire stâna, să faci atâta brânză! La Sân’ Petru, se-mpărţea, aia pleca de vale. O calculau cu şăncuşa, un băţ crestat. Mălaiul se dădea cum era tovărăşia. La sterpe era mai greu, că-ţi dădea 10-15 kg de mălai, 6 de brânză, 1 botă de jindiţă. Asta era pe săptămână sau 10 zile, restul nu vedeai, trebuia să te descurci. Atâta severitate era, nu puteai comenta că nu-ţi ajunge. Buliticul se ducea după legume, baciul ştia, îi pregătea bota cu jindiţă. Carne, mâncai doar dacă se rupea piciorul la câte-o mioară. Miercurea şi vinerea se postea, brânză nu-ţi dădea, doar urdă - asta se socotea că-i de post. Urda-i cea mai sănătoasă, că provine prin fierbere. E şi o legendă… Ştii cum au descoperit urda? Unui cioban îi era lene să se ducă să-şi aducă apă, să-şi spele ce-avea pe el. Atunci a pus zărul la fiert, nu l-a dat la porci sau la câini, şi şi-a băgat ţinuta. Când a văzut ce iese acolo, i-a chemat pe toţi. A doua zi, au lăsat numai zărul… - Excepţională poveste! Aşa se zice, că toate invenţiile au fost făcute de leneşi! - Ăla a fost om deştept, care a inventat coşarul! Ce Gagarin?!? Fără, e tare greu. La munte, vremuri rele, întuneric, tună, trăzneşte, se sperie oile… Am stat numa’ în picioare, numa’ răzimat, în băţ. De era vreme rea, nu le lăsai, că asta era dragostea ciobanului - să aibă lapte a doua zi. Totdeauna se pun mai la vârf, în muchie, oaia să iasă în sus când pleacă. Ele când simţeau vijelie sau un pic mai rece, cătau să fugă la pâraie. Cât era vijelie, nu mişcau, când se termina ploaia, nu le puteai ţine, Doamne-fereşte! Şi le lăsam cum voiau ele, unde voiau ele să se oprească, acolo! Aveam oi sănătoase, nu şchiopau ş.a.m.d.. Asta înseamnă a sta lângă ele, a te ocupa de ele! Atunci ciobanii nu umblau cu carele de fân, baloţi, cum se fac acum. Asta era nomazia şi transhumanţa: te duci cu băţul. Le scoteai cu băţul. - Acum către final, ziceţi-ne ceva şi despre copiii dumneavoastră. - Neculai, la oi şi la oi! A chinuit şi el… îi duceam vara, le plăcea. Am patru băieţi şi două fete. Viaţa asta-i dată de Dumnezeu. Te-ntrebau bătrânii: de ce vine rândunica şi-şi face cuib? Cinci, şase pui, apoi mai scoate un rând. Aşa şi oamenii: laşi ceva în urmă! Ăl mic a plecat mai devreme, în afară, i-a tras şi p-ăştia doi în Germania. Vin pe rând, tot la treabă… * Cam aşa a trăit nea Mircea când era la oi: şi greu, şi frumos, şi pe bani, şi în pierdere, dar mereu cu mândrie şi credinţă. Mândria aceasta şi credinţa i le-am citit şi acum pe faţă. Şi pofta de a povesti îl mai caracterizează: de-ar putea paginile acestea să cuprindă câte are nea Mircea Cojan să ne zică… Şi asta pentru că, vorba lui: „Toate-s multe-n viaţa asta, dai peste toate, toate-s cu poveşti…”. Categorie: InterviuAparut in : Nr. 344_8 - 21 aprilie 2016
