De vorbă prin Voineştii CovasneiAutor: prof. Florentina Teacă (Covasna)Acum câteva zile am stat de vorbă cu doamna Maria Sandulea, „tanti Miţi” (foto sus), după cum o ştie lumea. Generaţii de elevi ai şcolii din Voineşti au CUNOSCUT-o şi îndrăgit-o, căci a fost, timp de aproape trei decenii, secretara şcolii. O privesc şi o ascult cum vorbeşte. Are o privire vioaie, caldă, o agerime în ochi pe care nu o prea vezi la multe femei trecute de 80 de ani. Vorbeşte despre necazurile pe care i le-a hărăzit soarta de-a lungul vieţii. Vorbele „Era greu, foarte greu…” apar des în povestirea dumneaei, însă fără a da vina pe cineva sau pe ceva. Într-o cameră alăturată, este montat un război de ţesut care, în decursul unei vieţi de om, a zămislit sute şi sute de metri de stofă şi ţesături diverse. Şi o face în continuare! Tanti Miţi a venit pe lume în data de 18 ianuarie 1933, într-o familie de oameni gospodari, în care copiii au fost crescuţi în frică de Dumnezeu, în virtutea valorilor moştenite din străbuni. - Tanti Miţi, să ne povestiţi ceva despre familia din care vă trageţi! - Bunicii din partea mamei sunt din familia Furtună, neam cu preotul Furtună. De moşu’ nu-mi amintesc deloc. Cât eram mică, am dormit mult timp cu mama-buna, că era singură. Au fost patru copii în familia mamei. La tăticu’, în familia Olteanu, au fost cinci: o fată, Ica, rămasă văduvă tânără, cu mulţi copii, şi patru băieţi - Ilie, doctor; Culiţă, cioban; tata, cioban chiabur; Mitru Rusu - tot chiabur. Tăticu’ a fost, de la 8 ani, mânător la oi. - Aţi amintit de chiaburi. Colectivizarea nu i-a ocolit pe voineşteni şi mulţi au avut de suferit, fiind declaraţi chiaburi - aşa a păţit toată elita satului românesc la mijlocul veacului trecut… Ce vă amintiţi din acele vremuri? - Mult, mult am suferit atunci… Nu mai ştiu câte oi avea tata. A plecat o dată la Cluj cu şapte sute şi ceva şi-a venit cu 300, toate au murit, şi măgari, şi cai… oh, Doamne! Pe atunci, erau cote mari - de carne, de lână… Au luat vacile din grajd, şi calul; la Braşov, odată, i-a băgat la abator vreo 180 de oi. A fost greu… Trimiteau de la Sfat să vadă câte lâni s-au tuns. Mămica, săraca, rupea o lână de la o oaie în două sau trei, ca să fie mai multe. - Şi dacă nu puteai să plăteşti cotele impuse? - Nu te întreba, îţi lua ce găsea… Mămica a crescut şase copii, că doi i-au murit. Patru din ei, i-a ţinut în şcoală: pe Cuţi (o perioadă în Cluj, apoi la Breaza, la liceul industrial de ţesătorie covoare), pe Ileana, pe Nicu (întâi la Sfântu-Gheorghe, apoi, trimis de şcoală, a făcut facultate la Bucureşti), Nini, la Braşov, doar eu şi cu Ţuţu am rămas acasă. Greu a fost, foarte greu… Părinţii abia puteau să plătească impozitele, aveau cote - sute de kilograme de dat. Mămica ţesea acasă, aşa şi-a ţinut copiii în şcoală. Făcea stofă, basmale - veneau domni şi le duceau cu totul. Şi la Braşov se ducea ea, avea locurile ei, multă marfă a dus acolo. - Cum era copilăria unui copil de chiabur? - Lumea de azi poate crede că era uşoară, dar ca să fii înstărit trebuia să munceşti din greu! Ne duceam la munte cu tăticu’, aduceam brânză, ne duceam la strâns de lemne. Odată era să mă calce caii, care începuseră să fugă pe lângă o râpă… Ne ducea tăticu’ la câmp, la fân, la secerat… Mereu aveam treabă - trebuia să dăm la animale, la vaci, oile nu prea erau p-acasă, la cai. Ţin minte că aveam un armăsar, Doamne, ce frumos era! Noi ne duceam la el şi dădeam cu piciorul, el, la fel, ne imita… no, amintiri… şi mulgeam - până ne-am învăţat cu toatele, mulgeam cu plăcere, pe urmă nu mai prea voiam. Am muncit mult, mult am muncit, mamă… Păi dacă eram atâţia? Mereu mă gândeam: eram 8-10 la masă, zi de zi, mâncare pentru toţi. Noi niciodată n-am stat. Zice că acum îi pedepseşte pe cei care îi pun pe copii la muncă; păi, dacă nu-i pui la treabă, de unde-o să ştie mai târziu ce trebuie făcut? O prostie! Da’, no, dac-aşa a gândit cineva… n-a gândit bine deloc. Copilul trebuie pus la treabă de mic. - În acele vremuri, copiii nu se jucau? - Ba da, ne jucam. Ne duceam duminica la Hanko, „la lacuri”, sub Copoţ (acolo puneau cânepa să se înmoaie, o băteau, făceau fir), la pescuit, la fragi - îi plăceau lu’ tăticul frăguţele cu mămăliguţă, cu zahăr. - Cam puţine bucurii… - În tot cazul, nu ne făcea nu ştiu câte rochii. Doar la Paşti, câte-o rochiţă. Într-un an, la un Paşti, mi-a făcut mămica o rochiţă frumoaaasă. Eu m-am dus la Cojani, m-am urcat pe-un cireş, am căzut şi-am rupt-o… aaaai de mine, nu i-am spus, numa’ când era vorba să ne evacueze a aflat de rochiţa mea frumoasă. - Cine să vă evacueze? - Ungurii! Dar, până la urmă, nu s-a întâmplat. Tata a fost mobilizat la Comandău, trebuia să muncească acolo, la gatere, ca-n armată, le ducea mâncare la câteva zile. Erau nevoiţi să se ducă. - Aşadar am ajuns pe vremea războiului… - Pe vremea aia aveam cam 8 ani. Ţin minte că veneau oameni din sat, unguri, de ne spărgeau casele, intrau în casă, luau tot. La nenea Balea s-au urcat în pod şi i-au luat tot ce-a avut - carne, cârnaţi, tot, tot… Eram o dată la leliţa Reveica Ciangă, ne-a urcat în pod, că avea o cămară cu scară, şi acolo ne-a ascuns. - Lumea vă ştie ca secretară a şcolii din Voineşti. Cum era şcoala în copilăria dumneavoastră? - Pe atunci, erau 50 şi ceva de copii într-o clasă. Erau profesori şi învăţători buni… domnul Buzea, domnul Vleja, doamna Magda, a lu’ Culiţă al popii, neam cu popa Furtună, la grădiniţă era educatoare Cuţitoaia. Mi-a fost dragă doamna Lepedeanu, de la lucru manual, era basarabeancă. Am făcut doar 7 clase. M-am căsătorit la 17 ani, am ţesut până atunci în război, acasă la mămica. Apoi, cu Ţică, soţul, Dumnezeu să-l ierte, am fost lângă Gălăuţaş un an, până am rămas gravidă. Am venit acasă şi-am născut. Şi 27 de ani, până la pensie, am fost secretară la şcoală. - Din cei trei copii, doi vă sunt aproape. - Am trei copii, Ana Maria, Doina şi Horia, cinci nepoţi şi (deocamdată) un strănepot. Ana Maria şi Horia sunt aici, mă ajută şi au grijă de mine. Doina e la Padina. Când era mică, toată ziua se juca. Eu o strigam: „Hai acasă! N-ai treabă?”. Săraca, acuma ce de mai lucrează… Pe aceeaşi stradă locuiesc fratele Nicu şi sora Cuţi. Multe covoare, preşuri, multe costume naţionale - ii, cioareci, cămăşi de băieţi - a făcut la viaţa ei Cuţi (doamna Tozlovanu - n.a.). A fost profesoară. Ştii ce făcea ea? Gospodărie cu copiii! Făceau prăjituri, le vindeau şi aşa a luat două, trei maşini de cusut pentru şcoală din banii pe prăjituri. Nea Dinică Furtună cosea cioareci. Cuţi a luat un tipar, a făcut şi ea la şcoală. - E clar că pasiunea pentru „lucrul manual” este moştenită în familie. Acum cu ce vă petreceţi timpul? Că ştiu că nu vă place să staţi degeaba. - Eram toată ziua prin grădină (cea mai frumoasă şi îngrijită grădină de pe stradă - n.a.), până nu mi s-a rupt piciorul… Acum mai ţes (două valuri mari de ţesătură stau cuminţi lângă geam, urmând să plece către cumpărători - n.a.), mai cos câte-un goblen (pereţii casei sunt plini de adevărate opere de artă cusute, iar fiica Ana Maria „suferă de aceeaşi boală” - n.a.), mai tricotez ciorapi, mai fac câte-o dulceaţă… Sănătate să fie! * Să fie, tanti Miţi, să fie! Că după o aşa viaţă trăită în cinste, trăită în muncă, meritaţi! Categorie: InterviuAparut in : Nr. 343_25 martie - 7 aprilie
