Învierea Domnului - temeiul mântuirii noastre. Principii soteriologice în poezia imnografică din perioada pascală

Pagină de actualitate, atitudine și mărturisire ortodoxă „Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18)Autor: dr. Constantin Secară - București„Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” (Canonul Învierii, glas 1, Oda 1, Irmosul). Sfântul Cuvios Ioan Damaschin († ante 754, prăznuit de Biserică la data de 4 decembrie), autorul Canonului Învierii și unul dintre cei mai importanți și prolifici compozitori ai acestui gen imnografic (canonul poetic) din secolul al VIII-lea, a transpus în imagini poetico-muzicale de o frumusețe inegalabilă unele dintre cuvântările teologice ale Sfântului Grigorie de Nazianz (n. 329 - † 390). În acest caz este vorba despre Prima cuvântare la Paști a celui care este considerat drept cel mai mare teolog din secolul al IV-lea, a cărui doctrină a determinat o mai bună claritate a cunoașterii lui Dumnezeu, cunoscut mai ales prin cele cinci Cuvântări teologice, dar și prin alte scrieri, prin care „a elaborat și a formulat învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sfânta Treime”, consacrat drept teologul Sfintei Treimi în Răsăritul Ortodox și proclamat, ca atare, de Sinoadele Ecumenice al III-lea și al IV-lea drept „cel Mare și Teologul” (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, ediție revizuită după ediția din 1956, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 120-124). Învierea Domnului repre­zintă însuși fundamentul creștinismului, începutul mântuirii, taina răscumpărării, „restaurarea stării de nemurire și de incoruptibilitate de dinainte de cădere”, precum și „atestarea clară a faptului fundamental că Mântuirea o datorăm Învierii Domnului” (Arhimandritul Benedict Ghiuș, Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 177, 184): „Astăzi mântuirea a toată lumea s-a făcut; să cântăm Celui ce a înviat din mormânt și Începătorului vieții noastre; că, stricând cu moartea pe moarte, biruință ne-a dăruit nouă și mare milă” (Troparul Învierii, glas 4, Utrenia Duminicilor). Perioada pascală, care începe în Duminica Paștilor, durează opt săptămâni, până la Duminica întâi după Rusalii sau a Tuturor Sfinților. Această perioadă din cursul anului liturgic se numește Perioada Penticostarului (gr. Πεντηκοστάριον), care desemnează atât delimitarea temporală a ei (gr. πεντηκοστή - a cincizecea zi), reprezentând perioada liturgică dintre Paști și Duminica Cincizecimii (gr. Κυριακή της Πεντηκοστής) denumită și Duminica Rusaliilor și a Pogorârii Sfântului Duh, cât și denumirea cărții liturgice în care sunt cuprinse textele imnografice din această perioadă. Așadar, imnele cuprinse în Penticostar preamăresc Învierea Mântuitorului Hristos din morți și răscumpărarea întregului neam omenesc din robia păcatului și a morții, fiind străbătute de lumina Sfintei Învieri și de împlinirea deplină a acesteia prin Înălțarea Domnului în Slava Sa și prin Pogorârea Sfântului Duh și întemeierea Bisericii creștine. În prefața la ediția Penticostarului din anul 2012, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, subliniază că „textele liturgice ale celor trei Praznice specifice perioadei Penticostarului: Învierea, Înălțarea și Cincizecimea, nu se mărginesc doar la o simplă prezentare a evenimentelor, ci o îmbogățesc prin elemente de exegeză, pentru a sublinia adevăruri teologice și morale, cuprinse în prezentarea scripturistică” († DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Penticostarul în viața și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe, în Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paștilor până la Duminica Sfinților Români, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012). Cele opt duminici din parcursul Penticostarului oglindesc, astfel, „lucrarea împărătească a Mântuitorului Hristos” și „prăznuirea unor momente din viața Mântuitorului care scot în evidență dumnezeirea Sa (vindecarea slăbănogului, convertirea femeii samarinence sau vindecarea orbului din naștere)” (Ibidem). În Duminica a doua după Paști, numită și Antipasha (gr. αντή - în loc de...), prăznuim, potrivit Sinaxarului, înnoirea Învierii lui Hristos și pipăirea Lui de către Sfântul Apostol Toma: „Cine a ferit mâna ucenicului nearsă, atunci când s-a apropiat de coasta cea de foc a Domnului? Cine i-a dat ei îndrăzneală, de a putut pipăi osul cel de văpaie? Numai coasta care a fost pipăită. Că dacă aceasta n-ar fi dat putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi semnele patimilor care au făcut să se cutremure cele de sus și cele de jos? Lui Toma s-a dat darul acesta de a o pipăi pe ea și de a grăi lui Hristos: Domnul meu ești și Dumnezeul meu” (Icos, Duminica lui Toma). Duminica a treia după Paști a fost dedicată de către Sfinții Părinți ai Bisericii sărbătoririi Sfintelor femei Mironosițe; se face, însă, și pomenirea lui Iosif din Arimateea, care era ucenic în ascuns al Domnului, și a lui Nicodim ucenicul, care venise noaptea la Mântuitorul (Ioan, 3; 7, 50; 19, 38-40). Femeile Mironosițe sunt martorii nemincinoși și cei dintâi ai Învierii, iar Iosif și Nicodim, ai înmormântării. Aceste femei au văzut cele dintâi Învierea și au binevestit-o Ucenicilor; ele au fost numite Mironosițe (slavonă Мироносица) datorită faptului că au venit la mormânt înainte de revărsatul zorilor, aducând miruri de mare preț pentru a unge cu miresme Trupul Domnului. Imnografia bizantină zugrăvește relatările biblice ale sosirii Mironosițelor la mormântul Domnului prin imagini poetice deosebite, realizate prin tehnica paralelismului antitetic: „Mironosițele femei, foarte de dimineață stând înaintea mormântului Dătătorului de viață, aflat-au înger pe piatră șezând; și acela, grăind către dânsele, așa zicea: Ce căutați pe Cel viu printre morți? Ce plângeți pe Cel nestricăcios, ca și cum ar fi în stricăciune? Mergând, vestiți ucenicilor Lui” (Stihirile Paștilor, glas 5, stihira a treia); „Pentru ce amestecați mirurile cu lacrimi, Ucenițelor? Piatra a fost răsturnată, mormântul a fost golit; vedeți stricăciunea zdrobită de Viață, pecețile mărturisind deslușit aceasta; pe străjerii celor neascultători greu dormind; firea cea muritoare s-a mântuit în trup de Dumnezeu, iadul se tânguiește. Alergând cu bucurie, spuneți Apostolilor că Hristos, Cel ce a omorât moartea, Cel întâi-născut din morți, va merge mai înainte de voi în Galileea” (Slavă, glas 2, Vecernia mică, Duminica Mironosițelor). După ce, în primele duminici după Paști au fost prăznuiți Apostolul Toma, femeile Mironosițe și ucenicii Iosif și Nicodim, duminicile a patra, a cincea și a șasea după Paști concentrează trei minuni făcute de Mântuitorul, cu puterea Sa dumnezeiască, în timpul vieții și activității Sale publice, în lume: vindecarea slăbănogului (Ioan, 5, 1-15), aducerea femeii samarinence la credință (Ioan, 4, 4-29; 39-42) și vindecarea orbului din naștere (Ioan, 9). Cele trei minuni au fost alese de Biserică pentru a fi prăznuite în aceste duminici deoarece, potrivit relatărilor Sfântului Evanghelist Ioan, toate acestea s-au petrecut în perioada Cincizecimii ebraice. Venind Domnul la Ierusalim, cu prilejul acestei sărbători, El a ajuns la scăldătoarea cu cinci pridvoare, care fusese construită de Solomon; acolo era o apă cu puteri tămăduitoare căci, din timp în timp, un înger al lui Dumnezeu se pogora și tulbura apa, iar cel care se arunca primul în apă după tulburare, se tămăduia de orice boală; de aceea, potrivit evanghelistului Ioan, pe cele cinci pridvoare „zăceau mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei” (Ioan 5, 3). Acolo, Mântuitorul a găsit un om care zăcea de treizeci și opt de ani, deoarece nu avea pe nimeni care să-l arunce în apă. Pe acesta, Domnul l-a vindecat, adresându-i, mai întâi întrebarea: „Voiești să te faci sănătos?” și apoi cuvântul: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată omul s-a făcut sănătos, și și-a luat patul și umbla” (Ioan, 5, 6-9). Vindecarea slăbănogului exprimă o complexitate de sensuri, de la virtutea răbdării în boli și necazuri, până la simbolistica apei, pe care Dumnezeu avea să o dăruiască, prin Taina Botezului, drept curățitoare de păcate. Textul imnografic abundă în analogii, comparații și paralelisme: „Numai un cuvânt a întărit pe slăbănog, când s-a auzit Cuvântul a toată lumea, al Celui ce din milostivire S-a arătat pe pământ pentru noi. Pentru aceasta și patul luându-și, umbla, deși cărturarii nu sufereau să vadă ceea ce se făcuse, cuprinși fiind de pizma cea plină de răutate, care slăbănogește sufletele” (Sedealna, glas 3, Duminica slăbănogului). Duminica samarinencei relevă prima mărturisire clară a Domnului, în care S-a mărturisit pe Sine drept Mesia, adică Hristos (în ebraica Vechiului Testament Mesia se traduce prin uns - unsul lui Dumnezeu). Evanghelistul Ioan realizează în relatarea acestui episod (Ioan 4, 1-42) o pagină de profundă complexitate teologică și aleasă revelație duhovnicească. Samarinenii proveneau din cele cinci triburi păgâne asiatice care fuseseră strămutate în Samaria de către regele Asiriei în timpul captivității babilonice a evreilor (cca. 605-538 î.H.); aceștia au fost convertiți doar parțial la mozaism, fără a renunța la adorarea propriilor divinități; după revenirea evreilor din captivitate, s-au amestecat cu ei, rezultând un popor hibrid, în permanentă dușmănie reciprocă cu iudeii (nota d) la Evanghelia după Ioan, cap. 4, în Biblia, versiune redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania). Convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă îi relevă acesteia atât ființa lui Dumnezeu („Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie ca-n duh și-n adevăr să I se închine”), cât și propria Sa dumnezeire („I-a zis femeia: Știm că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel care-ți grăiește”). Acestea au dus la convertirea acesteia și a multor locuitori din cetate (care „au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”): „În Samaria ai venit, Mântuitorul meu, Atotputernice, și vorbind cu femeia, ai cerut să bei apă, Cel ce din piatra cea netăiată apă ai izvorât evreilor; pe aceasta la credința Ta ai adus-o, și acum se bucură de-a pururi de viață, în ceruri” (Luminânda, Duminica samarinencei). În Duminica a șasea după Paști este prăznuită minunea Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu orbul cel din naștere, minune care, „asemenea celei cu samarineanca și cu slăbănogul, s-a făcut cu ajutorul apei” (Penticostar, Sinaxar în Duminica orbului). Minunea este relatată tot de Sfântul Evanghelist și Apostol Ioan în capitolul al IX-lea al Evangheliei sale: „Vorbind Hristos cu iudeii și arătându-le că El este deopotrivă cu Tatăl și mai înainte de Avraam, aceia au aruncat cu pietre asupra Lui. Atunci El, depărtându-se de acolo, a întâlnit pe un orb rătăcind, care era așa din naștere” (Ibidem). Mai înainte de aceasta, evanghelistul realizează, în capitolul anterior, o analogie între mărturisirea Domnului despre Sine („Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieții” - Ioan, 8, 12) și episodul care avea să fie relatat ulterior: redarea vederii orbului din naștere. Deoarece, în concepția vechi-testamentară, deficiențele fizice sau psihice ale unei persoane erau cauzate de un șir de păcate făcute de acea persoană sau de părinții și strămoșii ei, ucenicii l-au întrebat pe Iisus cine a păcătuit, în situația acelui orb, iar Domnul a răspuns: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca pentru ca-ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu. Lucrurile Celui ce M-a trimis trebuie ca Eu să le fac până este ziuă; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!” (Ioan, 9, 3-5). Iisus a scuipat în țărână, a făcut noroi și a uns cu el ochii orbului, apoi la trimis la scăldătoarea Siloamului („trimis”), aflată în afara zidurilor cetății Ierusalimului, iar acela, spălându-se, a venit văzând. Apropiații și cunoscuții aceluia nu au vrut să creadă minunea; de asemenea și fariseii, care căutau motive să-L hulească și să-L prindă pe Iisus, pe motivul că nu ține ziua sâmbetei. După ce orbul L-a mărturisit în fața fariseilor pe Hristos ca tămăduitor al suferinței lui și ca profet, după ce i-a înfruntat cu credința lui și a fost dat afară din templu, „a auzit Iisus că l-au dat afară. Și, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns, zicând: Și cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne! Și I s-a închinat” (Ioan, 9, 35-38). „Luminează, Doamne, ochii minții mele, care sunt slăbiți de păcatul cel întunecat, însuflându-le smerenie, Îndurate, și curățește-mă cu lacrimile pocăinței” (Luminânda, Slavă, Duminica orbului).Categorie: Biserica luptătoare


Citește articolul complet pe Condeiul ardelean

Alte știri din Condeiul ardelean