Autor: Valeriu Tănasă - (Agapiajudeţul Neamţ)Fiind cu toţii preocupaţi de a găsi o cale pentru ieşirea din criza pe care România o traversează de peste 85 de ani, răscolim prin cărţile sfinte, dar şi în operele marilor scriitori ortodocşi pentru a afla calea de salvare. Şi iată că în Jurnalul lui Dostoievski am găsit ceea ce căutam de multă vreme. Pentru a fi linişte în Țară e musai ca elita din Biserică, din Armată, dar mai cu seamă politicienii, cei care ne conduc, să se „închine în faţa adevărului poporului” cu sinceritate, iubire şi smerenie. Cine se închină în faţa adevărului poporului primeşte nemurirea. De ce? Fiindcă adevărul poporului răsare din Logosul primordial (Dumnezeu). Deci se închină lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr. Toate proverbele care le avem din înţelepciunea poporului sunt născute şi ţesute din Revelaţia Evangheliei. Pentru un înţelept… şi aici includem în avangardă pe ţărani şi truditorii din toate sferele, - deci pentru aceşti români - e limpede ca bună ziua că popoarele sunt aşezate pe temelia Adevărului. Şi tot ele au primit un mesaj de la divinitate pentru a-l împlini şi desăvârşi. Aceasta e dovada clară că toţi trebuie să ne închinăm poporului; din centrul Crucii… mintea intră în lumina Adevărului Sfintei Treimi şi nu mai poate fi despărţită de nemurire. Dar, intelectualitatea şi clasa politică românească, în trufia europenismului, se consideră mult superioară poporului! Aceasta este cauza crizei generalizate pe care o suferim cu toţii de peste 30 de ani. Ne amintim că Eminescu a alertat întotdeauna intelectualii şi clasa politică a timpului său să nu se lepede de nobleţea Neamului care, în fapt, e lumina răsărită din esenţa creştină a românilor. Poetul Naţional a spus răspicat că dacă vom călca în picioare haina smereniei creştine a românismului, atunci vom dispărea ca popor. Altă cale de ieşire din starea morbidă e europenismului decadent şi imoral nu este, decât adevărul poporului. Ştim că sunt intelectuali care slujesc cu credinţă şi dragoste poporul, dar stau în umbră şi nu mărturisesc aşa cum ar trebui Adevărul, aşa cum Eminescu a mărturisit. Sau ca Sfântul Neagoe Basarab şi atâţia alţii. Eu însumi nu fac nimic concret, fiind timorat de frică şi de patimi. Se cere să avem „jeluitori ai durerii poporului’, aşa cum este Eminescu pentru români şi Puşkin pentru ruşi. Avem în prezent jeluitori ai durerii poporului ca părintele Iustin Pârvu? Sau ca toţi martirii din închisorile comuniste care au primit crucea jertfei pentru apărarea Ortodoxiei din iubire pentru Dumnezeu şi Neam? Politicienii, poeţii şi oamenii luminaţi ai României trebuie să iubească sau măcar să respecte adevărul poporului. Şi dacă nu reuşim să iubim adevărul Neamului, atunci măcar să-l recunoaştem. Nu se poate să nu simţim blândeţea de martir a Poporului Român! Acum când trăim clipe amare, când vedem că omenirea şi, mai cu seamă Europa, soarbe inconştient din otrava necredinţei. Dar pentru a ajunge în stare să ne înclinăm în faţa poporului, ştim că trebuie să-l iubim. Şi nu iubim pe cineva dacă nu avem credinţă în dăinuirea şi nemurirea poporului. Închinarea în faţa adevărului poporului e raţională numai împlinită ca prosternare înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă o parte dintre oamenii României suferă pentru popor, poate cu totul sincer, însă niciodată nu i-au recunoscut adevărul, pentru că întotdeauna îşi situează educaţia europeană incomparabil mai presus de adevărul spiritului popular. Trebuie să înţelegem că Poporul Român îşi iubeşte istoria pentru că aici îşi regăsesc, neclintite, idealurile sacre, în care crede cu adevărat, în ciuda tuturor chinurilor şi suferinţelor. Închinarea în faţa adevărului poporului trebuie să fie recunoscută de către elită ca propriul ei adevăr. Atunci îi va fi imposibil să trădeze, fiindcă şi-ar pierde nemurirea şi i s-ar şterge pecetea de persoană după chipul lui Dumnezeu. Aşa cum mujicii la ruşi, la noi ţăranii au fost trăitorii Evangheliei Fiului lui Dumnezeu, ei formând arhetipul sau Neamul prin a cărui forţă primită tot timpul de la Dumnezeu a făcut posibilă urcuşul prin vremi a popoarelor rus şi român. E imperativă impunerea unei stări de alarmă la nivel naţional care să tragă clopotele ca la războiul de întregire pentru Unirea din 1918, şi anume să conştientizeze pe toţi românii că ţăranii sunt pe cale de dispariţie. Chestia aceasta cu fermierii adusă din afară e o otravă care a semănat ură în tot spaţiul mioritic din satele româneşti. Fermierii actuali ai României sunt mai hrăpăreţi decât vechii arendaşi şi vătafi din Moldova şi Ţara Românească, ba îi întrec şi pe grofii maghiari în lăcomie. Ne-ar trebui un alt Nicolae Filimon să descrie felul cum au parvenit actualii fermieri din România. Fireşte că sunt şi excepţii, dar foarte rare. Aşa că nu vom avea la cine ne mai închina dacă singuri semnăm certificatul de deces al ţărănimii române. Aici e pericolul de moarte care pândeşte Țara noastră la momentul de faţă. Ca o concluzie a celor înşirate mai sus, oferim un citat din Războiul şi Biblia, carte semnată de Sfântul Nicolae Velimorovici cu referire directă la Ţara noastră implicată în Primul Război Mondial: „România a intrat în război târziu, şi atunci cu socoteala să câştige, iar nu pentru dreptate şi slava lui Dumnezeu. De aceea a fost lovită şi înfrântă fulgerător de către vrăjmaş, care i-a ocupat capitala. Asta s-a întâmplat din pricina depravării şi vieţii uşuratice a bogaţilor ei boieri, care făceau ce este rău înaintea Domnului. Dar în cele din urmă România a intrat în rândul învingătorilor şi mult pământ a câştigat. Şi asta datorită poporului ei pătimitor şi iubitor de osteneală, precum şi datorită dreptăţii aliatului ei, Serbia.” 25 octombrie - Ziua Armatei Române Ziua Armatei Române sărbătoreşte Armata Română, care, la data de 25 octombrie 1944, a eliberat de sub ocupaţia hortysto-fascistă Transilvania de Nord. În această memorabilă zi de 25 octombrie a anului 1944, ostaşii români au eliberat oraşul Carei, fapt care a însemnat alungarea duşmanilor Patriei din Ardeal, ocupat prin Dictatul de la Viena din 1940. Apoi se cuvine să nu uităm de Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Cireşoaia şi toate celelalte lupte. Jertfa eroilor de la Porţile Moldovei din 1917 e esenţială pentru împlinirea idealului Unirii din 1918. Ecourile vitejiei românilor de la Mărăşeşti au ajuns peste tot în lume, până-n îndepărtata Americă, şi au fost dovezi hotărâtoare ce au cântărit decisiv la Conferinţa de Pace de la Paris, care a făcut dreptate românilor prin Tratatul de la Trianon semnat în 1920 de toate părţile beligerante, mai puţin Ungaria. Cei care au dus tot greul pe front au fost fiii ţăranilor. Pentru toată jertfa lor, au fost împroprietăriţi după război de către Regele Ferdinand. Prin toate satele şi comunele pe unde am trecut, am văzut troiţe ridicate în cinstea eroilor şi care sunt simboluri de neuitare pentru curajul lor în faţa morţii. Noi trebuie să ne închinăm poporului şi odată cu noi intelectualii, oamenii de cultură şi politicienii. De ce să ne închinăm poporului? Pentru că poporul este acela care a unit România la 1918. Pentru a vă convinge, luați aminte la cuvântul Sfântului Nicolae Velimirovici referitor la Războiul Mondial în lumina biblică purtat de România în 1917, redat mai sus. Sfântul Serafim Rose spune lucruri cutemurătoare despre credinţă, istorie şi drumul nefast care-l urmează lumea spre grabnicul sfârşit. Redăm un scurt citat: „Una din problemele fundamentale care afectează educaţia copiilor astăzi este faptul că în şcoli nu li se mai insuflă un simţ al istoriei. Este o primejdie de moarte să privezi un copil de simţul istoriei. Este limpede pentru orice creştin ortodox conştient de ceea ce se întâmplă în jurul lui în ziua de astăzi, că lumea se apropie de sfârşit. Semnele vremurilor sunt atât de evidente încât s-ar putea spune că lumea se sfârşeşte prăbuşindu-se. Care sunt aceste semne? Anormalitatea lumii. Niciodată nu s-a mai întâmplat să fie acceptate manifestări şi comportamente ciudate şi nefireşti ca şi cum ar fi de la sine înţelese, cum se întâmplă în zilele noastre. Priviţi lumea din jurul vostru: ce scriu ziarele, ce filme rulează, ce se arată la televizor, ce consideră oamenii interesant şi distractiv, la ce râd - totul absolut nefiresc”. Un cântec istoric Un cântec istoric ne-aduce aminte Că fraţii în veci vor fi fraţi Un cântec istoric bătrân ca Unirea Voi compatrioţi ascultaţi. (refren) Treceţi batalioane române Carpaţii La arme cu frunze şi flori V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii Cu inima la trecători V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii Cu inima la trei culori. Ardealul, Banatul, Crişana ne cheamă Nădejdea e numai în noi Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii Şi-apoi să mergem la război. (refren) Înainte! Înainte cu sabia (Crucea) în mână Hotarul nedrept să-l zdrobim Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul De-ar fi să ne-ngropăm de vii. (refren)Categorie: Istorie
