EROI STRĂINI (IV)Autor: prof. Costel Neacşu (Sărmaşujudeţul Mureş)Biserica Ortodoxă a fost tulburată, în secolele VIII-IX, de încercările unor împăraţi de a înlătura cultul icoanelor. Această acţiune, împotriva cinstitorilor de icoane, a purtat numele de iconoclasm. Prigoana iconoclaştilor (a distrugătorilor de icoane) contra iconodulilor (a celor ce venerau icoanele) s-a datorat mentalităţii profane a unor împăraţi isaurieni şi armeni „supăraţi” de cinstirea „prea mare” acordată icoanei Mântuitorului Hristos. Ei au fost influenţaţi de adversitatea iudaică împotriva icoanelor, precum şi de reproşurile califilor arabi care vedeau în ele idolatrie şi călcarea poruncii a doua a Decalogului. Închinarea la icoane nu este însă idolatrie, întrucât nu este o acţiune care îl înlocuieşte pe Dumnezeu, ci - dimpotrivă - Îi evidenţiază prezenţa. Primul astfel de împărat iconoclast a fost Leon al III-lea Isaurul (717-741), care, în 726, a cerut să fie îndepărtate icoanele din biserici. Apoi, în 730, a convocat un sfat laico-ecleziastic în acest sens, reuşind să pornească oficial „iconoclasmul imperial” în ciuda atitudinii potrivnice a Patriarhului Gherman al Constantinopolului. După ce a dat şi o lege anti-icoane, creştinii din marele oraş al Bizanţului au fost siliţi să îşi aducă icoanele în pieţele publice, ca să fie arse. Cei care s-au opus, au fost torturaţi (li s-a tăiat o mână sau un picior) sau arşi de vii. Nenumăraţi ortodocşi, în astfel de pedepse, şi-au plătit curajul cu viaţa. O rezistenţă acerbă a venit din partea călugărilor, cărora li s-au mutilat trupurile şi li s-au distrus lăcaşele. Unul dintre ei a fost Sfântul Ioan Damaschin, care a respins învinuirea că prin icoană s-ar comite o erezie şi o reînviere a idolatriei păgâne. Sfântul a dezvoltat o iconosofie precisă, concepând icoana ca simbol şi mijlocitor cu sfântul reprezentat: aceasta are rol haric pentru că mijloceşte harul divin. Mai mult, Sfântul Ioan l-a înfruntat pe împăratul Leon al III-lea, acuzându-l de abuz de putere şi de faptul că „nu se cuvine împăratului să dispună de capul său în Biserică”. După moartea împăratului Leon, a venit la putere Constantin al V-lea, zis Copronymos (741-775), fiul său. Şi acesta a fost un fanatic duşman al icoanelor, până într-acolo încât cel ce apăra icoana era arestat. Ca să-şi „legitimeze” atitudinea, a convocat şi el un pseudo-sinod în anul 754, la Hieria. Aici s-a hotărât în „unanimitate” ca orice icoană să fie aruncată neîntârziat din Casa Domnului. Cine ar fi făcut altfel, trebuia să fie pedepsit: ierarhii riscau să fie depuşi din treaptă, iar călugării şi mirenii erau anatemizaţi şi predaţi judecăţii civile. Totodată, împăratul a dispus ca moaştele sfinţilor să fie profanate sau arse, icoanele să fie scoase din biserici, picturile şi mozaicurile să fie arse şi acoperite cu un strat gros de var (pe pereţii bisericilor trebuiau atârnate tablourile împăratului şi picturi inspirate din natură reprezentând păsări, fructe, pomi etc.). Atunci, călugării în special au manifestat o rezistenţă dârză faţă de hotărârile „sinodului” şi împăratului Constantin. După moartea lui, însă, urmaşul imperial, Leon al V-lea Chazacul (775-780), face ca lupta împotriva icoanelor să ia sfârşit. Meritul i se datorează mamei sale, Irina (+ 802), o înflăcărată adeptă a cinstirii icoanelor. Pentru o vreme, la tronul bizantin, Irina, a luat frâiele guvernării alături de fiul său, Constantin al VI-lea (780-797), într-o perioadă de binefaceri către creştinii răsăriteni. În acea vreme, s-a convocat la Niceea, în 787, al VIII-lea Sinod. Sinodul a combătut hotărârile din 754, luate fără reprezentanţii Răsăritului şi ai Romei, adoptând însă o hotărâre dogmatică asupra icoanelor: este bineplăcut lui Dumnezeu a face icoane şi a le venera, dar aceasta să fie o cinstire şi nu o adorare (care I se cuvine doar lui Dumnezeu). De asemenea, Sinodul a dispus că este bineplăcută cinstirea Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinţilor, precum şi cinstirea Sfintelor Moaşte şi a Sfintei Cruci. Cu toate că stabilitatea ortodoxă s-a întărit, au mai reizbucnit tendinţe iconoclaste în vremea împăraţilor Leon al V-lea Armeanul (813-820) şi Teofil (+842). Ultimul a dispus ca soţia sa, Teodora, să se ocupe de treburile împărăţiei. Decizia lui a fost benefică pentru Ortodoxie, căci împărăteasa a convocat, la 11 martie 843, un Sinod la Constantinopol, unde au venit toţi cei care au avut de suferit în decursul luptelor iconoclaste. Sinodul a declarat valabile toate hotărârile luate de cele 7 sinoade ecumenice, a restabilit cultul icoanelor şi a rostit anatema asupra tuturor iconoclaştilor. La Sinod, împărăteasa i-a rugat pe cei prezenţi să ierte atitudinea iconoclastă a soţului ei, ca să îi fie lui spre mântuire. Sinodalii au conceput la sfârşit un text de anatemizare a tuturor ereticilor, începând cu Simon Magul, peste Manes, Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, Origen, Didim, Evagrie, Sergiu, Onoriu, Pir, peste iconoclaştii Teodosie Sisiniu, Pastila, Vasile Kakemphatos (preşedintele pseudo-sinodului din 754) şi patriarhii Constantin şi Ioan VII. Textul acesta şi al tuturor dogmelor bisericeşti a intrat apoi într-un „sinodyocon” special, ca decizie sinodală, spre a fi citit anual în întreaga biserică, în prima zi de duminică din Postul Sfintelor Paşti, ca un avertisment general. Duminica aceasta, de 11 martie 843, a fost denumită - ca atare - Duminica Ortodoxiei.Categorie: Istorie
