Motto: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!” (Isaia 8, 9)Autor: av. George G. Echim (Brașov)1. Fiinţa Cel mai important, primordial chiar, pentru fiinţă este viaţa. Viaţa primează! Fără ea nu pot exista celelalte. Adică, fără ea - viaţă - nu poate exista nimic. Viaţa este Dumnezeu. De aceea „Nihil sine Deo!”. Dumnezeu este viaţă, sănătate, libertate, demnitate, identitate, conştiinţă, moralitate! Fiinţele care nu dispun, care nu beneficiază de aceste daturi, caracteristici, în existenţa lor sunt biete fiinţe inferioare, simple existenţe, cărora le lipseşte esenţa divină, dumnezeirea şi îndumnezeirea. Aşadar nu este suficient să existăm, ca entităţi biologice, ca forme rudimentare de viaţă, ori chiar evoluate biologic, dar (tot) rudimentare din punct de vedere al fiinţării. Este nevoie de mai mult pentru existenţa în fiinţare a condiţiei umane. Iar pentru aceasta viaţa noastră trebuie să fie trăită în sănătate, libertate, demnitate, cu manifestarea identităţii personale şi colective, cu manifestarea liber-conştientă a conştiinţei, moralităţii, spiritualităţii, precum şi a multor altor elemente de comportament şi atitudine care fac diferenţa între existenţa fiinţelor inferioare şi existenţa fiinţelor superioare, umanizate. Abia după ce s-a ajuns aici, urmează drumul cel mai greu, care este cel al modalităţilor de exprimare şi exercitare a caracteristicilor condiţiei umane. Modalităţile, formele, direcţiile de exprimare şi exercitare a caracteristicilor condiţiei umane sunt foarte diferite, de la individ la individ, de la o colectivitate la alta. Diferenţele provin de la cantitatea de energie, calitatea energiei (pozitivă preponderentă sau negativă preponderentă), de la mărimea fărâmei de dumnezeire aşezată în fiecare individ. Unde „fărâma de dumnezeire” este dominantă în raport cu „alte forţe” ori tendinţe, puterea va fi în pozitivitate. Dincolo va fi negativitate. Şi astfel se deosebesc fiinţele, oamenii în energii pozitive şi negative, în buni şi răi etc.. Chiar şi această deosebire sau clasificare comportă discuţii; ea însăşi trebuind a se raporta la elemente care să o facă posibilă şi de înţeles, adică să aibă logică şi să fie acceptabilă. Ansamblul de caracteristici şi valori despre care am făcut menţiune mai sus, precum şi altele la care ne raportăm, dau sau pot da calificativele. Suntem atât de diferiţi! Şi asta e bine! Dar faptul că în concepţii şi manifestări suntem atât de antagonici, nu e bine! Şansa salvării noastre, nu numai spirituale, dar a însăşi existenţei noastre biologice stă în capacitatea găsirii Căilor de conciliere, abolirea violenţelor de orice fel, acceptabilitatea şi conlucrarea în realizarea intereselor comune, renunţarea la deviza „Eu!” şi adoptarea devizei „Noi!” ca deviză a existenţei fiinţei umane pe Pământ, precum şi ca fiinţă… FIINŢĂ UNIVERSALĂ! 2. Scânteia divină „Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi, până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui. Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale.” Sunt spusele Înaltpreasfințitului Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (aş zice al Ardealului de Nord) trecut la cele veșnice. Am preluat textul din cartea „Poveştile, viaţa şi Moartea”, de Vasile Sebastian Dâncu, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011, pag. 242. La aceeaşi pagină, Vasile Sebastian Dâncu (la care, aici ne referim doar ca om de cultură), spune despre IPS Bartolomeu că „este un umanist care şi-a construit filosofia din faptele unei vieţi lungi şi bogate, în memorabile întâlniri cu lupta grea, dar şi cu suferinţa asumată ca o cruce pe care a purtat-o cu bucurie şi cu speranţa mântuirii”. Foarte frumoase consideraţii, care ţin, într-adevăr, de „scânteia divină” a omului, încrezător în „omenia lui Dumnezeu”, urmare, cred, conştiinţei şi conştienţei existenţei iubirii lui Dumnezeu pentru OM, ca o creaţie a Sa, după chipul şi asemănarea Sa. Subscriu fără rezerve acestor aserţiuni şi le susţin, având credinţa că ele corespund pe deplin unei gândiri care are ca fundament - reazem virtuţile creştine (iubirea, credinţa şi nădejdea) şi atributele de bază (fundamentale) ale fiinţei umane. În acest context, consider că trebuie avut în vedere că cele mai importante atribute ale fiinţei umane, ce constituie şi drepturi fundamentale ale OMULUI, sunt: viaţa, sănătatea, educaţia, libertatea şi demnitatea. Ele se îngemănează cu cele trei virtuţi creştine menţionate anterior: dragostea (iubirea), credinţa şi nădejdea (adică speranţa). Cum fără de iubire, credinţă şi speranţă sufletul este pustiu, tot aşa, fără asigurarea (garantarea) şi respectarea dreptului la viaţă, libertate, sănătate, educaţie, demnitate ş.a., fiinţa umană îşi pierde sau este lipsită de atributele esenţiale ale existenţei (ale fiinţării), își pierde chiar sensul acesteia. 3. Întoarcerea în Fiinţă Cele de mai sus sunt în legătură, decurg din ideile enunţate în Consideraţiile despre „Fiinţă” şi continuă cu cele menţionate şi dezvoltate în „Cuvânt către cititori. Pledoarie pentru întoarcerea în fiinţă”, publicată în cartea „Întoarcerea în Fiinţă”, poezii, de George G. Echim, Editura „Libris Editorial”, Braşov, 2019, pag. 9-15, pledoarie publicată şi în Revista „CLAVIATURI”, Serie nouă, Anul VII, Nr. 4 (28), Decembrie 2019, Braşov, pag. 155-160, la care facem trimitere pentru detalii, pentru a nu le repeta. Concluzionând asupra „Întoarcerii în Fiinţă”, în sensul celor menţionate în „Pledoaria” la care ne referim, rezultă cu evidenţă că întoarcerea în Fiinţă este concepută, sugerată, acceptată ca realizabilă prin întoarcerea în/la natură, prin revenirea omului la neamul care i-a dat viaţa pământeană şi în spiritualitatea divină dătătoare de viaţă veşnică. Cred că Întoarcerea în Fiinţă trebuie (este necesar) să o înţelegem ca fiind, într-o accepţiune, întoarcerea la mama GEEA, ca PATRIE-ŢARĂ, ţarină, iar în altă accepţiune (fără a se exclude una pe alta ci, dimpotrivă, completându-se) întoarcerea la TATĂL Cel Ceresc, la viaţa veşnică, Dumnezeu, Fiinţa Cea Adevărată, deplină, fără început şi fără de sfârşit.Categorie: Opinii
