Autor: prof. Florentina Teacă (Covasna)De vorbă prin Voineştii Covasnei Există oameni cărora nici prin vorbe şi nici prin fapte nu le putem mulţumi îndeajuns pentru ce au făcut în folosul nostru: al părinţilor, prietenilor ori altora. Şi mai acută devine această neputinţă când „noi” înseamnă mulţi, foarte mulţi - un întreg neam, o Ţară. Şi mă refer acum la noi, românii, iar acel om este nea Ghiţă Cojocaru - veteran de război, atât de semeţ în modestia lui stânjenitoare. Un om care atât de multă laudă merită pe cât îi este sufletul de mare: mare, că dă pe-afară… Că numai cu un aşa suflet îţi poţi iubi total Ţara: nea Ghiţă Cojocaru al nostru e un om care şi-a iubit Ţara pe oriunde l-a purtat viaţa, chiar şi la Oarba de Mureş! Vineri, 29 aprilie, de Ziua Veteranilor de Război, lt. (rtr.) Gheorghe Cojocaru a primit vizita cercetaşilor covăsneni şi le-a povestit copiilor cum a fost pe front, cum a luptat Armata Română ca noi, astăzi, să fim ceea ce suntem. L-a bucurat prezenţa reprezentantului Batalionului 22 Vânători de Munte „Cireşoaia”, caporal Nicolae Bohăţel, l-a emoţionat programul artistic pregătit de copii. Şi a acceptat să povestească cititorilor ziarului „Condeiul ardelean” câteva frânturi din frumoasa sa viaţă. - Despre familie să ne ziceţi câte ceva, la început, nea Ghiţă! - Pe bunici nu i-am apucat. Părinţii mei erau de stare potrivită, nici prea bogaţi, nici prea săraci. Tata a venit din Bisoca, atunci fugeau să nu-i ia în armată. Mama, Reveica, a fost căsătorită prima dată cu Ioan Popica. Soţul i-a plecat pe munte, cu oile, nu s-a mai întors (în registrul parohial al decedaţilor de la Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” din Voineşti, aflat la Arhivele Judeţene Covasna, am găsit următoarea menţiune: 1917, Ioan Popica, „econom de oi”, căsătorit, „moarte tragică, împuşcat în România”, îngropat în Pleşu, judeţul Râmnicu Sărat - n.r.). Casa era ridicată, dar nu era terminată, copilul avea câţiva anişori. L-a cunoscut pe tata, Ion Cojocaru, care era cioban la o stână din zonă, s-au căsătorit, au venit copiii - Maria, eu, Floarea şi Vioara. Am terminat şapte clase. În şcoala primară, în fiecare duminică mergeam la biserică, făceam foc în altar, puneam jar în candelă. Patru ani l-am avut învăţător pe preotul Eremia Ticuşan, stătea în casa parohială, lângă biserică. Şcoala era unde e acum sediul Asociaţiei „Justinian Teculescu”. Era bun, dar era aspru - avea o nuia, dacă nu ştiai, mai întindeai mâna pe bancă. Eram 25 de copii în clasă. Ne mai băteam în recreaţii… În fiecare zi, la şapte fără cinci, Ţică Sandulea era în şcoală, înaintea femeii de serviciu ajungea. Am cântat patru ani în corul bisericii, Nicolae Vleja era dirijor. Sus în podişor. Avea un diapazon, ne lovea cu el, punea la ureche, dădea tonul. Mergea bine corul. - Timp de joacă aveaţi? Cum vă petreceaţi vacanţele? - Vara ne ducea la câmp, la prăşit, la scos de cartofi. Într-o toamnă, aveam teren spre Pachia, veneam de la cartofi cu căruţa plină, stăteam deasupra cu Maria şi Floarea, surorile mele şi ne ocupam cu floarea soarelui. M-am întins spre Maria, să-mi dea o floare, ea m-a împins, am căzut şi căruţa mi-a trecut peste picior. Mama, supărată, i-a dat şi vreo două palme. Aveam opt ani. Era pe atunci un ungur în sat, unul Ugron, făcea masaj, trăgea, punea osul la loc după rupturi. Mă ducea mama în spate până la el, mă aducea înapoi, m-am vindecat. Vara eram mânător la munte. Eram la Borta, baci era un unchi de-al meu, Ştefan, stătea pe străduţă lângă Dilită. Când terminau de muls oile, ne puneau găleţile în spate şi la ciuruncă cu ele. Asta era meseria mânătorului. Era un izvor săpat în pământ, avea un jgheab de lemn, asta era ciurunca. Le spălam, le umpleam, veneam cu ele pline cu cobiliţa. Unchiul mai trimitea câte-un mânzărar, să ne ajute, „să vie copiii ăia cu găleţili!”. Era Neculai Mircea, da’ era cam puturos; mulgea, mânca, se culca. Mai venea câteodată, trimis de unchiul, da’ nu prea… Trebuia să adunăm lemne, urzici. Eram în Hârboca, cu Neculai Marin şi Poţeraş, eram trei mânători. Ne trimitea în alt munte, cu măgarul, în fiecare zi. Umpleam sacii cu urzici, le dădeau la porci, că nu aveau zăr de ajuns. Le opăreau şi turnau zăr peste ele. Într-o noapte, tot la Hârboca eram, a venit ursul. Aveam câini buni, care simţeau. Au ieşit ciobanii cu câinii, n-a reuşit să intre ursul între oi. La vreo 200 de metri erau cârlanii, cu un nepot de-al lui tata. Am strigat la el, „Ioane, ai grijă că vine ursul!”, peste câteva minute auzim câinii acolo. Sărise ursul între cârlani, venea la ăştia, ştia că-s graşi. S-a repezit la batalul lui Băliguţ, i-a pus gheara în spate, dar l-a scăpat. Aveam un batal cu cioică pe gât. Ăsta, cu douăzeci de miei după el, a fugit. Ursul, după ei. Dădea cu laba în miei, care murea, care scăpa. Batalul a venit roată, înapoi la cârd, la foc. Nu s-a mai mişcat de lângă foc. Dimineaţa am găsit mieii, care viu, care mort… de atunci, batalul cu cioică numai lângă foc se culca, degeaba îl zgoneau. În vara lui ’40 eram prin Dobrogea, la oi. Tata era cioban acolo, la un proprietar din Săcele. Avea ăla vreo 500 de hectare de pământ. Terminasem şapte clase, că aşa era pe-atunci. Boierul avea 1.000 de oi, 8 perechi de boi, multe animale. Tata trebuia să meargă cu un cârd de oi, dar l-au pus brutar, zilnic făcea două cuptoare de pâine pentru angajaţi, aşa că mă trimitea pe mine cu oile. Eram singur cu 500 de oi. Dimineaţa ne sculam la ora trei, mulgeam oile, nici nu mâncam şi plecam cu oile la apă. Mieii nu-i scoteau afară. Îi alegeam cu băţul cu cârlig. După un timp, se alegeau singure. Intram, strigam „La ales!”, mieii se duceau într-o parte, oile ieşeau afară. La miei le fierbea grâu, îi creştea şi îi ducea la abator, grămadă. Aveau o fântână de unde scoteau apa cu caii - doi cai veneau roată în continuu, apa curgea în uluce de beton, pentru vite, pentru oi. Erau trei boieri în zona aia, dar tot aici veneau la apă. - Şi când era şcoală? Copiii chiar nu aveau timp de joacă? - În timpul şcolii, ieşeam zilnic în poiana mare (Valea Hanko - n.r.) cu porcii. Şi aici, unde e Complexul „Valea Zânelor” şi Sala Unirea, era poiană. Era iarbă multă şi era plin de porci. Că de-aia îi mai zice „Ciurda Porcilor”. Noi ne jucam, dar aveam grijă de porcii noştri. Ne jucam ţurca, cel mai mult. Seara, veneam cu porcii acasă. Unde e acum Spitalul de Cardiologie, de la Leu în sus, nu era nimic. Doar borşici. Şi acolo ne jucam, săream peste borşici. În mal, unde e acum Camping-ul, era crucea lui Pichiocă. Era din lemn, nu ştiu cine a făcut-o, noi aşa am împlinit-o. - Ce vă amintiţi de „Planul înclinat”? Funcţiona la nivel maxim, pe vremea aceea. - Mocăniţa mergea pe atunci şi ziua şi noaptea, în trei schimburi. Nu erau camioane. La Comandău erau şase fabrici, cu gatere care tăiau cheresteaua. Ea venea jos cu vagonetele pe „Planul înclinat”. Cu capra, că noi aşa îi ziceam la funicular. Vagonul încărcat se întâlnea la mijloc cu cel gol, care urca, şi se ocoleau. În vârf era un mecanic care controla cablul, nu aveau motoare. Cablul era înfăşurat pe tuburi circulare din lemn. Erau legate caprele astea şi se deplasau prin contragreutate, cu scripete. La mijloc, era un despărţitor. Frânarul era atent, cu mâna schimba macazul. S-a-ntâmplat o dată că mecanicul de sus s-a îmbătat şi n-a mai putut să frâneze. Vagonul plin a sărit şi a cam făcut stricăciuni. De atunci, n-au mai dat voie la oameni să urce pe capră, le-au făcut cărare. - Cum a fost în ’40, când s-a cedat Ardealul? - Terminasem cele şapte clase. Aveam un unchi, era pe la Primărie, îmi făcuse rost să mă duc ca ucenic la o fabrică. Erau actele făcute. Dar, schimbându-se regimul, am fugit dincolo. Un vecin, Guiu, se ocupa cu specula peste munţi, ştia programul grănicerilor, m-a ajutat. Dacă te prindeau grănicerii unguri, te aduceau înapoi. Când a încercat să treacă graniţa fratele meu, pe la Zagon, l-au prins. Unii au scăpat, pe el l-au prins, l-au bătut rău. În ’40 umblau pe aici jandarmii maghiari, aveau capelă cu fulgi în cap (cu pană la pălărie - n.r.). Un general din Zăbala a luat comanda în zonă. Maghiarii din sat s-au organizat într-o gardă a lor, formată din voluntari. Veneau noaptea prin casele oamenilor; dacă aveau duşmănie pe cineva, spărgeau, distrugeau tot. Românii se ascundeau prin şură, prin grajduri. Cam la două luni după cedare, am trecut dincolo. Crăciunul l-am făcut la Braşov. La Întorsura-Buzăului primeai carnet de refugiat. La Braşov, am intrat ucenic la un atelier auto mare. Ghiţă Tronaru, din Covasna, era deja acolo. Stăteam la Căminul de ucenici „Regele Ferdinand”, unde e acum Spitalul „Steagul Roşu”, eram vreo 300 de ucenici acolo. - Cum ţineau legătura cu familia, cei plecaţi în refugiu? - Multe familii se întâlneau la Chichiş, la pod. I se zicea „Podul Plângerii”. Uneori, grănicerii îi lăsau să se apropie, să vorbească. Unii mai treceau graniţa noaptea, prin păduri, şi veneau la familie. - Cum era viaţa la Braşov? - Tânăr ucenic, învăţam meserie. În anii ăia era la Braşov „premilitara”, ca un centru de recrutare. Mergeam acolo în fiecare duminică. Eram instruiţi pentru „apărarea pasivă”: când avioanele inamicului treceau graniţa, se dădea alarma; noi mergeam prin oraş, aveam banderole pe mână, îndrumam cetăţenii spre locurile sigure, spre buncăre. La un bombardament, ne-a prins sub Tâmpa, eram cu Tronaru. Vedeam avioanele cum se îndreptau spre gară, unde era o rafinărie, cam 10-15 în coloană. Pe Tâmpa era antiaeriana. Ăştia au tras, avioanele şi-au schimbat direcţia. Ne uitam cum curgeau bombele. Când s-a terminat bombardamentul, trebuia să strângem morţii. O mână colo, un cap mai încolo… (Nea Ghiţă tace acum, cu lacrimi în ochi tace. Îi respect tăcerea, ţinând un moment de reculegere pentru toţi acei neştiuţi care şi-au pierdut viaţa atunci.) - Povestiţi-ne despre experienţa dumneavoastră pe front. - În 20 mai 1944, ne-a încorporat. Am fost repartizat la Vânători de Munte. Plutonul nostru era la Săcele, Satu-Lung, într-o clădire nouă, cu două dormitoare pentru soldaţi şi o cameră mai mică, pentru gradaţi. În 23 august 1944, ne-a băgat pe front. N-aveam nici trei luni de instrucţie. Erau mulţi din Bucovina, băieţi săraci. Primeam câteva pachete de tutun şi un pachet de foiţe de ţigară pe lună. Cu ele, făceam schimb cu fumătorii. Aveam un coleg, mare afumător, îmi făcea bocancii, îmi curăţa arma, numa’ să-i dau tutunul. Mai întâi am fost la Vâlcele, lângă Sfântu-Gheorghe. Apoi la Bod, acolo era un post de radio, îl ocupaseră nemţii. I-am scos pe nemţi afară, am pus o patrulă de la noi. Ne-au dus apoi spre Târgu-Mureş. - Cărţile de istorie vorbesc… În bătălia de la Oarba de Mureş au pierit, în câteva zile, peste 11.000 de militari ai Armatei Române, în lupta pentru eliberarea Transilvaniei. Ştiu că v-a ajutat Dumnezeu să scăpaţi teafăr de acolo. - La Oarba de Mureş a fost prăpăd mare… Era un versant, o pantă mare, în vârf era un platou, pe urmă iar pădure. În două flancuri, două puşti mitraliere de nemţi, una într-o parte, una în cealaltă parte. În vârful pantei era un soldat, stătea într-o groapă, urmărea şi trăgea cu arma. Noi urcam spre creastă, ne lăsa să urcăm, apoi începeau mitralierele. Ne luau din flancuri, trebuia să ne retragem, că ne omora pe toţi. Reglau trageri de aruncătoare şi noi fugeam pe pantă în jos. Ei cu aruncătoare, tot pe noi... Fugeau săracii soldaţi prin Mureş, prin apă, mulţi s-au înecat. A doua zi, la fel. Prima dată trăgea artileria, prin fumul de la artilerie urcam noi. Ne lăsau până urcam pe creastă, ne lua iar, iar fugeam… Două săptămâni. Şi câte două atacuri pe zi. Acolo a fost prăpăd… Am scăpat. - Vorbiţi-ne despre cum aţi fost rănit în acest război cumplit. - Am trecut de Târgu-Mureş, am ajuns la Nazna. Alt prăpăd. Acolo am fost rănit. Era postul de comandă, ne-au descoperit nemţii. Un pluton numai cu asta se ocupa - făcea gropi pentru centrul de conducere. Eram în tranşee, a venit un locotenent: „Domnule comandant, ne-au descoperit”. În două minute, un proiectil a căzut la 50 de metri de centrală. Al doilea, la 30 de metri. Al treilea a căzut chiar lângă centrală. Acolo a murit un locotenent, pe mine m-a rănit, pe colonel, la fel. Îl auzeam cum venea - proiectilul de aruncătoare era lunguieţ, avea în capăt încărcătura, focosul, deasupra avea nişte aripioare. Când cădea, în 20 de metri pătraţi, tot rădea. Se sfărâma în bucăţele, tot distrugea. Când m-a rănit, l-am auzit cum venea, m-am aruncat în groapă. Mi-a prins amândouă mâinile. Dar am avut zile. M-au dus în spital la Sighişoara. Cum nu erau locuri, pe cei mai puţin grav îi ducea la un internat de liceu. Ţin minte că acolo directoarea era foarte cumsecade, venea zilnic la noi, ne întreba cum ne simţim, lua echipamentele, le spăla, aducea altele proaspete. După două luni, am ieşit din spital, am venit la unitate la Braşov, unde am mai stat două săptămâni la infirmerie. Am rămas fără un deget, mâna s-a vindecat. - Încă războiul nu se terminase… - Da, dar nu m-au mai trimis pe front. La cazarmă, ne-a băgat în patrulare, menţineam ordinea prin oraş. Nu era mereu uşor - ruşi rămaşi de pe front, beţi, intrau prin restaurant, trăgeau cu arma. Noi trebuia să-i dezarmăm, să avem grijă să nu se întâmple tragedii. - Al Doilea Război Mondial a făcut multe victime printre voineşteni? - Mulţi dintre refugiaţi au luptat pe frontul de apus. Au fost şi mulţi voineşteni încorporaţi în armata ungurească, care au luptat pe frontul din răsărit. Mulţi au rămas pe front. Când ruşii i-au bătut pe nemţi la Odessa, erau mulţi români în armata lor. Nicu Buru (Trandabur) le-a zis: „Mă, fugiţi! Care pe unde ştiţi, fugiţi acasă!”. Şi el a venit, dar mulţi au rămas pe acolo prizonieri. Culiţă Căşuneanu, Bălaş, Nelu Furtună, a lu’ Cazacu, Furtună de pe Dobaş, Cioacă, tatăl lui Neluţ Floroi, Vlaicu, nea Mitru Zagoneanu… Aduceau răniţii pe braţe. Mitru Trifu îmi zicea că el a venit numa’ prin pădure, singur. Multe femei au rămas vădane… - Cum a fost viaţa, după război? - După război? La batalion era militar tatăl lui Nicu Munteanu, era şofer la comisariat la Sfântu-Gheorghe. Era concentrat de şase luni de zile şi nu-i dădeau drumul să vină acasă, că n-avea înlocuitor pe maşină. Neculai le-a zis că are un văr la Braşov, mecanic auto, şofer bun. „Las’ că-l cerem”, i-au spus. Într-o dimineaţă, la adunarea batalionului, „Cojocaru să iasă în faţă!”. Toţi mă întrebau ce-am făcut, de mă scoate în faţa batalionului. „De unde eşti?” Eu: „Din Trei Scaune.” „Vrei să mergi acasă?” Da! „Dar nu acasă, la comisariat la Sfântu-Gheorghe.” Gata! Am primit uniformă frumoasă, am stat şi trei zile acasă, apoi m-am prezentat la Sfântu-Gheorghe, la probă. „Gata, tovarăşul Munteanu, de mâine eşti liber!” Am luat în primire, am rămas un an şi jumătate ca şofer la comisariat. Aveam trei motociclete în primire, două cu ataş, un camion care mergea sâmbăta la Braşov după alimente. - Cum v-aţi cunoscut soţia? - Între timp, rămăsesem orfan de mamă. Cam pe vremea foametei din ’46, intrasem şofer pe autobuz la moş Olteanu, tatăl lui Nicu Poteică. Zece ani am lucrat la el. Eram ocupat, zi şi noapte. Mergeam la toate trenurile, la Braşov, la Sfântu-Gheorghe. („Dacă nu eram în vecini, nici acum nu era însurat”, râde doamna Elena Cojocaru, soţia lui nea Ghiţă.) Ne întâlneam cu vecina, mai vorbeam („Vorbea ea!”, adaugă soţia; „Venea seara, îmi aducea ceva bun, bomboane, îmi zicea să bag mâna în buzunar să iau, că el era murdar de ulei pe mâini”). Şi asta a fost! - Pe vremea aceea, cum se întâlneau tinerii? Cum făceau? - Se duceau la fete acasă. Sau la horă - în fiecare duminică, era horă la Munteanu, sau în Ciurda Porcilor. - Aţi amintit mai înainte de foametea care a lovit România, după anii de război. Cum aţi trecut peste această perioadă? - Au fost vreo doi ani de secetă. Totul se dădea pe cartelă, pâine, zahăr, alte alimente; aveai raţie. Pe noi tot nu ne-a afectat aşa tare, că mai aveam câte-un animal pe lângă casă. (Tanti Ileana adaugă: „Noi am avut noroc că aveam vacă. Mama mulgea, făcea mămăliguţă, în ceaunul ăla fierbea laptele. Nimic nu era mai bun ca marginea aia rasă de pe ceaun”) Venea din Moldova „trenul foametei”, urca lumea deasupra pe vagoane. Mergeau în Banat, aduceau de acolo animale sau saci cu cereale. Socru-meu a fost şi el o dată în Banat, a adus un porc, l-au dat în jumătate cu Regiu. L-au pregătit, au făcut cârnaţi, restul l-au băgat în beci. Dimineaţa, n-au mai găsit nimic, că nu era încuiat. Au intrat câinii. Şi-au auzit destule, că era cam cicălitor socru-meu. Era invalid din Primul Război Mondial. Pe atunci, nu mâncai ce vreai, mâncai ce aveai. N-au fost vremuri uşoare… - Ne e greu să le înţelegem acum. Nea Ghiţă, cum se vede viaţa la 93 de ani? Şi care e secretul pentru a ajunge la această vârstă? - Pentru mine, se vede bine! (zâmbeşte) Sunt sănătos, nu am nevoie de nimic, am pensie bună, din trei părţi: de veteran, de refugiat şi de muncă. Nu e mare niciuna, dar e suficient pentru gospodărie. Până nu de mult, am avut animale, acum nu mă mai pot ocupa de ele. Secret? Nu e niciun secret! Eu mă simt bine. Până la accident, puteam să lucru toată ziua. În fiecare dimineaţă, fac gimnastică - pentru picioare, spate, mâini. Am mâncărică bună, câte-un păhărel după masă. Citesc orice ziar care îmi cade în mână. Uite-aici stau şi nu-l las până nu-l termin! - O ultimă întrebare: care e cel mai important lucru din viaţa dumneavoastră? - Nepoţii! Familia. Şi uite-aşa, au trecut 93 de ani din viaţa lui nea Ghiţă Cojocaru... Un om încercat, un om dârz, un om ce n-a făcut degeaba umbră pământului. Nea Ghiţă, noi îţi dorim sănătate şi să rămâi verde cum eşti acum, că ne trebuieşti! Doamne, dă numai bine!Categorie: InterviuAparut in : Nr. 346_6-19 mai 2016
