Marţi, 2 februarie, la puţin timp după orele prânzului, o veste tristă din capitala ţării, a îndoliat micuţa urbe Râmnicu Vâlcea de la poalele Dealului Capela. Este vorba, stimaţi cititori, de renumitul profesor emerit, Ion Piloiu, care mai mult de o jumătate de veac a slujit în credinţă şi cu mult devotament folclorul românesc şi în mod special cel din ţara Loviştei. După o grea şi lungă suferinţă, pe un pat al spitalului Foişor din Bucureşti, Secţia Ortopedie-traumatologie, renumitul dascăl îşi dădea obştescul sfârşit. El a plecat pe drumul fără de întoarcere, părăsind această viaţă vremelnică şi trecând la cele veşnice, într-un moment când întreaga cultură vâlceană, şi în mod special activităţile artistice mai aveau nevoie de prezenţa lui. Bagheta inegalabilului culegător, dirijor şi nu în ultimul rând compozitor, au rămas nemişcate pe pupitrul muzicii populare româneşti. S-a stins din viaţă la vârsta de 86 de ani, „EL MAGO” şi nu greşim cu nimic când îl definim ca Sufletul istoric, Sufletul muzicii de la Ceas, actuala şcoală Tacke Ionescu. Voi încerca, stimaţi cititori, să vă prezint câteva date-repere din viaţa, activitatea şi mai ales din opera acestui cărturar emblematic coborât de sub sprânceana munţilor Loviştei pe firul Oltului, oprindu-se în oraşul lui Anton Pann, preluând de la întemeietorul imnului naţional melodii de neuitat, cântece, datini, jocuri şi nu în ultimul rând folclorul de neuitat al poporului român. A văzut lumina zilei în anul 1935, la 24 octombrie în familia lui Gheorghe şi Anica Piloiu, o familie cu cinci copii, într-o gospodărie mică dar cu suflete mari, aşa cum o definea bătrânul lor tată, Gheorghe. Ca orice copil din comuna Boişoara, copilăria şi-o petrece împreună cu ceilalţi patru fraţi ai lui dar şi cu colegii de generaţie. Nori negri începuseră să acopere bătrâna Europă. Se apropia cea de a doua mare conflagraţie mondială. Şcoala gimnazială, cum se numea atunci, o desăvârşeşte în perioada 1942-1949. Bătrânul lui tată este sfătuit de învăţătorul lui din sat să-l dea pe micul Ionică la „şcoală mai departe”, spunându-i următorul lucru: „Gheorghe, să dai copilul mai departe la şcoală pentru că este peste media celorlalţi elevi din clasă şi chiar din şcoală”. Cu toate greutăţile întâmpinate, războiul era în plină desfăşurare, micuţul Ionică urmează cursurile Şcolii normale din Sibiu, oraşul de pe Cibin. Având nişte calităţi excepţionale în transmiterea pe viu grai a cântecelor, Ionică, viitorul profesor, este selecţionat să facă parte din renumitul grup de corişti ai Universităţii bucureştene, care timp de zece zile prezintă o serie întreagă de cântece şi melodii populare româneşti care fac deliciul întregii asistenţe, mai ales al delegaţiilor. Este vorba despre Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, ediţia I ce s-a desfăşurat în capitala ţării noastre, la Bucureşti. Cu această ocazie se inaugurează şi se taie panglica inaugurală la cea mai mare bază sportivă din România ce poartă numele evenimentului de la 23 august, în prezenţa a peste 80 de mii de spectatori. Anii petrecuţi în capitala ţării noastre, ca student la Conservatorul de muzică, îi formează tânărului venit din ţara Loviştei un bagaj de cunoştinţe bine pus la punct. La susţinerea examenului de stat, cum se numea în acea vreme, juriul este pur şi simplu entuziasmat de felul, dar mai ales de modul în care tânărul absolvent se prezintă la examen. I se acordă notă maximă, zece cu felicitări. Pe lângă această notă, preşedintele comisiei de examinare i se adresează în felul următor: „tinere, sincere felicitări, iar această notă vine să răsplătească bagajul de cunoştinţe pe care îl posezi, iar dacă urmezi activitatea didactică ca profesor la diferite şcoli, această notă îţi va înlocui prezenţa la gradul de definitivat. Încă odată felicitări!” Micuţul Ionică se prezintă în faţa comisiei de repartizare în „producţie”. Fiind primul pe listă, rectorul Universităţii şi al Conservatorului îi oferă postul de asistent în cadrul facultăţii. Pe un ton politicos, micuţul Ionică se adresează membrilor acestei respectoase comisii: „Vă mulţumesc pentru această ofertă, mă onorează dar mă şi obligă ca pe viitor să mă motiveze şi mai mult pentru a-mi însuşi şi a practica această profesie la un nivel cât mai ridicat. Nu umblu după funcţie şi nici după titluri. Mă duc la mine în ţara Loviştei, lângă fraţii mei, lângă generaţiile de copii care mă aşteaptă cu nerăbdare”. A fost o muncă uriaşă. A colindat văile şi satele din ţara Loviştei. A cules cântece, melodii şi jocuri din această zonă extrem de bogată a folclorului românesc. De dimineaţa până seara era în şcoală dirijând şi conducând de la pupitru corurile formate din aceste mici talente născute pe meleagurile loviştene. Întâmplarea sau soarta, cum vreţi să-i ziceţi, un anumit secretar care răspundea de cultură în fostul raion Vâlcea, asistă la un spectacol unde vioara întâi a constituit-o acest tânăr profesor, Ionică Piloiu care cu diapazonul lui fermecat conducea pe diferite triluri muzicale zecile de elevi care răspundeau cu exactitate îndrumărilor şi cerinţelor acestui minunat dascăl. Întors la reşedinţă acest secretar Drafta îi anunţă pe cei care răspundeau de cultură să-l aducă la Râmnicu Vâlcea pe acest inimos şi sufletist profesor, Ion Piloiu. Îl găsim printre cadre didactice care formează harnicul colectiv al cancelariei Liceului Pedagogic. Unde se putea un loc mai bun decât această minunată şcoală? Din anul 1970 şi până în anii pensionării, 2001, îl găsim zi şi noapte, prezent la Şcoala cu Ceas, acolo când cu ani în urmă, Ion Luca Caragiale, revizor şcolar la Ministerul Instrucţiunii Publice, venea cu multă plăcere […]
