„Când te simți singur, gândul îți zboară spre leagănul copilăriei. Acolo găsești prieteni care te cunosc și care te primesc cu drag. Poate e o iluzie, poate e o chemare tainică pământească. Cine știe...” (Octavian C. Tăslăuanu - „Spovedanii”)Autor: prof. Ilie Șandru - (Topliţa)Cândva, demult, când Țara Ardealului gemea sub neagra stăpânire străină, iar bisericile și măstirile românilor ortodocși au fost incendiate și dărâmate cu tunurile generalului Bucov, un tânăr călugăr de peste munți, de pe apa Tazlăului, auzind el, de un confrate mai vârstnic, că la Toplița, pe Valea de Sus a Mureșului, se afla o mănăstire veche, ctitorită chiar de Doamna Safta, soția Domnului moldovean Gheorghe Ștefan, părăsită de călugări, și-a pus în gând s-o readucă la viață. Și a început a se pregăti pentru lunga călătorie, peste Carpați, până la Toplița. Ca să nu-i fie urât pe drumul cel lung, pe care avea să pornească, l-a luat și pe un frate mai mic, pe Vasilică, căruia de abia îi mijeau pe sub nas firele blonde ale unei viitoare mustăți. După vreo două zile de drum și vreo două nopți în care s-au odihnit sub cetina brazilor, cei doi au ajuns la Toplița. Cu ajutorul credincioșilor români ortodocși, care formau majoritatea locuitorilor așezării aflată în umbra legendarilor Călimani, călugărul Toma, căruia credincioșii, aflând că era din Tazlău, i-au zis Tăzlăuanu, a reușit să reînvie vechea bisericuță de lemn a așezământului monahal de pe Pârâul Doamnei și, astfel, românii ortodocși au avut marea bucurie de a avea, din nou, biserică și preot. În cele din urmă, părintele Toma a renunațat la călugărie și s-a căsătorit cu Ileana, fiica unui sătean, punând astfel temelie unei familii din care se vor naște, în timp, șapte generații de preoți. Unul dintre strănepoții părintelui Toma, după ce a studiat teologia la Blaj, a ajuns preot la Bilbor, un sat izolat, înconjurat de masivele muntoase ale Bistriței, Giurgeului și Călimanilor, aflat la o mie de metri altidudine. Acolo, la Bilbor, tânărul preot, Ioan Tăzlăuanu (Tăslăuanu), și-a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu Anisia, fiica cea mică a gospodarului Mihăilă Stan. Familia Ioan și Anisia Tăslăuanu au avut 11 copii: șase băieți și cinci fete. Cel de-al doilea dintre aceștia, născut la 1 februarie 1876, era băiat și l-au botezat Octavian. Fiind primul băiat al familie, așa cum era tradiția în familiile preoțești din Ardeal, trebuia să urmeze tatălui său la slujirea Bisericii din Bilbor. Octavian avea să „rupă” această tradiție, cu toată împotrivirea disperată a tatălui său. El dorea să-și aleagă un alt drum în viață, unul care nu avea nimic comun cu preoția. S-au ivit atunci grave neînțelegeri între tată și fiu. În cele din urmă, cu ajutorul mamei sale, care i-a dat toate economiile sale bănești, Octavian a trecut munții, ajungând în București. Acolo, după multe peripeții, a reușit totuși să urmeze cursurile Facultății de Litere de la Universitate. La absolvirea acesteia, nu a ajuns profesor, așa cum credea, ci, printr-o întâmplare neprevăzută, a fost numic secretar al Consulatului General al României de la Budapesta. La Budapesta, un grup de tineri studenți români, ardeleni, erau dornici să editeze o revistă studențească, pe care s-o boteze „Luceafărul”, în amintirea marelui Eminescu, „Luceafărul poeziei românești”. Primul număr al reistei a apărut la 1 iulie 1902. Așa a ajuns Octavian Tăslăuanu „să se înhame la teleaga culturii naționale”, preluând conducerea revistei începând din 1903. Dintr-o revistă studențească, fără perspectivă, Tăslăuanu a reușit, în scurt timp, s-o transforme într-o tribună de propagandă națională, de trezire a conștiinței românești, dar și într-una dintre cele mai importante reviste literare românești de la începutul veacului 20. Cu toate că încă de tânăr a fost nevoit să-și „ia lumea în cap”, Octavian C. Tăslăuanu nu a uitat niciodtă „satul frumos ca-n povești, aninat pe crestele Carpaților”, din care „a coborât în largul vieții”. El s-a simțit întodeauna legat de satul său natal, de acea „matcă spirituală” care este lumea satului. Născându-se într-un sat „aninat pe crestele Carpaților”, la o mie de metri altitudine, Tăslăuanu s-a aflat mereu sub ocrotirea spiritualității cosmice, fiindcă „ființa mea s-a simțit întotdeauna mai aproape de cer decât de pământ”. Fiind leagănul copilăriei sale, un leagăn mai aproape de cer, Bilborul a constituit pentru el matricea spirituală în care și-a format personalitatea. Poienile încărcate de flori parfumate și pădurile nesfărșite ale munților din jur au fost cei dintâi dascăli care l-au învățat să iubească frumosul. Acolo a ascultat el, copil fiind, cântecul vrăjit al pădurii, „cel mai melodios din câte am auzit”. Acolo, la Bilbor, în anii copilăriei, a ascultat primele povești despre locurile fantastice din jurul satului, care evocau vremuri îndepărate, când munții din jur scuipau foc și cenușă, venite din adâncurile pământului, care gemea și se cutremura. Iezerul Călimanilor, ochiul acela de apă limpede ca lacrima, cocoțat în vârful muntelui, era și el o relicvă a acelor vremuri. „Câte povești cu cetăți de cleștar și cu zmei fioroși am ascultat eu despre acel iezer, când eram copil și moțăiam în poala bunicii. Andron Goșmanu, mâna dreaptă a tatii, tot din apele acelui iezer zicea că-mi aducea minunații păstrăvi, când veneam eu acasă de la învățătură și făceam pe cantorul bisericii.” Iar de pe Piatra Lăptăriei, din Poiana Harlagiei, unde a ajuns luându-se după mama sa, a admirat măreția munților din jur, dar și panorama minunată a satului natal, ocrotit de crestele munților, adevărate ziduri de granit ale unei fabuloase cetăți. Acesta a fost universul copilăriei lui Octavian C. Tăslăuanu. Bilborul, satul „aninat pe crestele Carpaților” cu frumusețile naturii și priveliștile minunate ce i se deschideau în cale atunci când urca pe cărările munților. „Și, Doamne, cu cât drag mă luptam cu ele când eram copil!” Dar nu a uitat nici clima aspră a muntelui, unde „pământul, după ce că e sărac, e și puțin și nu este darnic în roade”, astfel că oamenii își câștigă greu existența, crescând animale și lucrând în pădure. Într-un asemenea loc, în care locuitorii sunt nevoiți să se lupte cu vitregiile naturii, „nu pot trăi decât oameni zdraveni”, căliți în confrunările cu asprimea muntelui. Unul dintre aceștia era și Mihăilă Stan, bunicul său matern, „bărbat frumos, înalt, zvelt, mlădios, cu o față lunguiață și aprinsă, ca un bujor de munte, luminată de doi ochi căprui, plini de seninătate și bunătate”. Iar casa și grădina sa erau raiul de joacă a lui Octavian, a fraților și surorilor sale, dar și a copiilor de prin vecini, de diminața până seara. Atunci își făcea apariția unchiul Blagu, aspru la față, dar și la vorbă, care le striga: „Acum pașol, acasă, hojmandăilor!”. Mihăilă Stan era meșter la toate și își construise singur casa. O casă tipică pentru arhitectura țărănească din satele de munte. Era toată din lemn, bârne de brad. Încheieturile de la colțuri se făceau prin cioplirea capetelor bârnelor astfel încât le „legau” unele de altele. Dranițele de pe acoperiș erau fixate tot cu cuie de lemn. Se alegea lemn tare, de tisă, sau de caprafoi, și din ele se ciopleau cuiele de mărimi egale, cu un cap, care împodobeau dranițele acoperișului. Țâțânele ușilor și închietorile erau tot din lemn. Închietorile aveau meșteșug, pe care, dacă nu-l cunoșteai, nu puteai descuia ușa. Prispa din jurul casei era lipită cu lut. De pe prispă se intra în tindă, iar din tindă în cele două încăperi: una în stânga, „cea de toate zilele”, cealată în dreapta, care era „casa dinainte”, în care se intra doar în anumite sărbători, ori la unele evenimente deosebite din viața familiei. Pentru a descrie portul femeiesc din Bilbor, Octavian C. Tăslăuanu a luat-o ca model pe bunica sa maternă, pe „moașa”, cum îi spunea când era copil. Era moldoveancă, din Grințieș, tot de pe Valea Bistricioarei. „Era o frumusețe rară, o floare de munte, cum nu cresc decât pe la noi.” Când „se gătea”, adică se îmbrăca în costumul de sărbătoare, în zilele de duminică, la sărbători, ori evenimente deosebite din viața satului, „își încingea trupul zvelt cu prigitoarea bilborenească, deosebită de cea a satelor vecine”. De ea atârnau bârnețele împodobite cu înflorituri. Cămășile erau și ele împodobite cu înflorate cusături, iar pe cap își punea șoda, un văl alb, legat pe sub bărbie, cu capetele aruncate pe spate. Pe deasupra purta bundiță „cu pui”, peste care îmbrăca sumanul sau cojocul, „cum poartă cele mai multe bilborence până în ziua de azi”. În poala bunicii a auzit Tavi și povestea despre „iarba fiarelor”, făcătoare de minuni. De aceea, „de câte ori mă duceam în munți culegeam fel de fel de buruieni, pe care le bănuiam că ar putea fi iarba fiarelor”. Spre deosebire de celelate femei din sat, bunica lui Tăslăuanu iubea pescuitul, așa că de multe ori își lua nepotul ca ajutor, să rostogolească tăvălugul din crengi de brad, în timp ce ea ținea crâsnicul în calea peștilor. În zilele de sărbătoare, la hramuri, mai ales, bunica se ducea în satele sau mănăstirile mai apropiate, la Durău, ori peste munți, la Pănaci. Acolo se întâlnea cu rudele și cu mulți cunoscuți, așa că venea acasă „cu traista plină de vești și de bunătăți”, pe care le împărțea nepoților. Îl iubea mai ales pe Tavi, care începuse să se ridice în rândul flăcăilor. „Nu-și mai lua ochii de la mine. Uite-așa era și moșut-o, când l-am cunoscut. Semeni ca o picătură de apă cu el.” Fiica sa mai mică, Anisia, era leit maică-sa. „O femeie frumoasă, cu o ținută plină de mândrie și de demnitate.” Țărancă, „plămădită din stâncile munților”, nu-i era frică să cutreiere singură pădurile munților din jur. Mergea singură pe la târguri „să vadă și să cumpere vite și de ale gospodăriei”. Ca să ajungă la Sânmiclăușul Giurgeului (Gheorgheni), trebuia să trecă prin pădurile de pe Cuizreș „fioroase, neatinse de secure și cu ascunzători potrivite pentru haiduci, sămânța cărora mai trăia încă prin pădurile noastre”. Nu-i era teamă. Deși preoteasă, mentalitatea ei a rămas țărănească și „toate le judeca prin prisma experienței milenare a țărănimii noastre”. Trăind în mijlocul naturii a învățat să-i deslușească tainele, prin intuițe și prin tradiție. „Știa mersul stelelor, prevedea fenomenele meteorologice, cunoștea ierburile cu însușirile lor, viața arborilor, a păsărilor și a insectelor, ca nimeni altul din sat. Pentru mama satul era o lume de sinestătătoare, cu legile ei, dictate de natură și misterele credinței.” Iar pe lângă toate acestea, Anisia Tăslăuanu mai era și „o comoară a folclorului”, știa toate țesăturile și cusăturile decorative, din sat, „fiecare culoare cu meșteșugul ei, cu floarea sau cu scoarța ei și cu boscorodeala ei”. Ca să fie durabile și frumoase, înfloriturile se făceau din scorță de copaci, din flori și din tot felul de verdețuri. Apoi trebuiau ținute în căldări acoperite, sub gunoiul de grajd, mai multe săptămâni, iar când le scotea, mama Anisia spunea tot felul de descântece. În acest fel culorile țineau cât ținea și țesătura. Fiică a satului, mama Anisia avea un adevărat cult pentru pământ și pentru sat. „Sufletul mamii, sub aripile căreia am crescut și care asupra ființei mele a avut o înrâurire covârșitoare, își avea rădăcinile adânc înfipte în tradiția milenară a satelor legate de pământ.” Era satul românesc, cu obiceiurile sale străvechi, pierdute în negura vremii. „Numai cine s-a născut și a trăit într-un sat își poate da seama câte miriade de fire ale tradiției îl înlănțuiesc de lumea satului.” Octavian Codru Tăslăuanu a cunoscut și a îndrăgit viața spirituală a satului său natal, iar amintirile din anii copilăriei i-au rămas vii în memorie pentru toată viața. Nu a uita niciunul dintre momentele tradiționale și folclorice care răscoleau toată obștea satului. Unul dintre ele era cel al constituirii turmelor primăvara și pornirea oilor spre pășunile montane, când răsuna tot satul de behăitul oilor și al mielor. Își aducea aminte cum se mulgeau oile, cum se măsura laptele „cu mirticul”, pentru a se știe câtă brânză i se cuvenea fiecărui gospodar; cum se tundeau oile la stână, când stăpânii oilor erau ospătați cu jântiță și balmoș. „Câtă poezie era în viața asta patriarhală a muntenilor noștri!” Dar poezie era și în modul lor de a se îmbrăca toți cei ce purtau straie românești. Iar cei străini de sat, de tradițiile și obiciurile sale, erau socotiți „calvini”! „Bate-v-ar mânia lui Dumnezeu de calvini!”, obișuia să spună, cu năduf, mama Anisia, la supărare. Poezie era și în marile momente folclorice ale satului, mai ales la nunțile „împreuna cu multe și preafrumose ceremonii”. Acestea erau precedate de „pornirea chemătorilor”, care pofteau la nuntă, în numele mirelui și al miresii, pe toți sătenii. Ei purtau la cingătoare năfrămi înflorate, aveau ploști încrustate, pline cu rachiu, cu care închinau cu gospdarii satului. În ziua nunții mireasa se îmbrăca cu cămașa cusută anume pentru acest eveniment, iar mirele tot la fel. Plecarea miresei din casa părintească era un moment încărcat de emoții, având un ceremonial deosebit. Nunii mari își iau rămas bun de la părinți, în numele ei, iar după ce sărută mâna acestora se urcă într-o căruță, între două druște, cărora „nu le mai tace gura”, chiuind într-una până la biserică. După căruță vine carul încărcat cu zestrea miresei. După cununia religioasă, nuntașii se duc la casa mirelui, unde se petrec celelalte momente frumoase ale nunții țărănești, între care jocul hobotului și cel al druștelor. Apoi începe petrecerea propriu-zisă, care ține trei zile. Dar Bilborul nu a fost doar un leagăn mai aproape de cer, din care Octavian C. Tăslăuanu a coborât „în largul vieții”, ci a fost și un fel de „universitate de vară”, în care și-a clădit și și-a desăvârșit o bună parte din pregătirea sa intelectuală. „Cât am stat vara acasă, pe vreme senină, mă duceam între brazii din Bâtca Bisericii și citeam... La câțiva pași curgea Bistricioara, în valurile căreia mă scăldam în zilele cu arșiță... Acolo mi-am făcut cele mai temeinice lecturi care m-au călăuzit în viață. De aceea satul meu natal a avut un rol important în cursul studiilor mele din tinerețe.” Acesta era satul românesc, de munte, din vremea copilăriei lui Octavian C. Tăslăuanu, satul în care, asemenea prietenului său, Octavian Goga, visa să se întoarcă și să trăiască în liniște, alături de țărani, cei care păstrau acel spirit conservator și tradiția milenară, care constituiau, cum credea Tăslăuanu, „cele două pietre de temelie ale sufletului românesc”.Categorie: Literatură / Istorie
