Autor: Valeriu Tanasă (Bacău)Şase ani trecuseră de la căderea comunismului în Ţara noastră, când numele marelui Ierarh a ajuns şi la urechile mele, astupate de dopurile ateismului. Mitropolitul Antonie al Ardealului (foto) era invitat la Sfântu-Gheorghe (în „Secuime”) pentru a ţine o conferinţă despre Nicolae Colan, Mitropolit al Ardealului, fiu al fostului judeţ Trei Scaune (în prezent Covasna). Deja era obosit şi bolnav; totuşi, o forţă lăuntrică îi dădea vigoare să prezinte cu putere faptele vrednicului Mitropolit Nicolae Colan. De atunci, peste tot unde am umblat, soarta a făcut de m-am întâlnit, mai mereu, cu o bună parte din cărţile scrise de blândul fiu al Basarabiei, Antonie Plămădeală. Am fost fericit să îl găsesc la Roma, la Academia di Romania. Cartea pe care am citit-o acolo, a avut darul de a mă scoate din temniţa singurătăţii, povară ce apasă pe orice străin ce este departe de locul său natal. M-a uimit de fiecare dată sinceritatea scriitorului Antonie şi respectul deosebit pentru cititor. Nicio urmă de superioritate faţă de personalităţile care le-a scos din praful manuscriselor. Şi ceea ce este mai înduioşător, este profundul respect pentru creştinul umil şi cititorul însetat; acestora le acordă atenţie şi iubire, cu prisosinţă, păstorul Antonie. Dar, faţă de minţile alese ale românilor, Mitropolitul, îmi pare că îl văd cum stă tot timpul înclinat şi în stare de mulţumire pentru jertfa pe care au făcut-o… Mărturiile şi studiile lăsate nouă moştenire după moarte, despre Mitropolitul Varlaam, Nicolae Olahus, Ioan Inocenţiu Micu Klein, Gheorghe Lazăr, sunt pline de iubire şi adevăr, având darul de a aprinde şi sufletele noastre de dragostea pentru românism. Desigur, că Antonie Plămădeală a scris despre mulţi oameni şi sfinţi care au slujit cu viaţa acest spaţiu al românilor. Personal, m-am minunat şi mi-e greu să înţeleg când a avut timp să citească şi să scrie atât de mult şi cu aşa de mult suflet. Apoi, mi-am dat seama că a făcut-o dintr-o aleasă iubire pentru Ţara-mamă. Ţinând cont de faptul că inima sa de basarabean era rănită, ştiind că provincia dintre Prut şi Nistru suportă o dramatică urcare pe Golgota şi numai o minune o poate salva de rusificare şi asimilare absolută. Paginile sale despre monahism sunt mai vii ca persoanele reale cărora le-a dat viaţă şi le-a conferit o aureolă deosebită. Peste timp, şi alţi români vor vedea la lumină pe aceşti oameni care se nevoiesc în mănăstiri şi în peşterile din munţi; atunci, românii îşi vor da seama de jertfa monahilor şi îi vor cinsti, pentru că vor realiza că prin aceste „arderi de tot” mergem şi noi înainte. „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă” - este cartea care vorbeşte cel mai frumos despre România. Cine o citeşte se edifică, fără tăgadă, că „monahii sunt nebunii ce înfruntă până şi firea pentru a se uni cu Hristos şi a sluji oamenilor”, după cum mărturiseşte Valeriu Gafencu (Sfântul închisorilor), cel mai mare martir din temniţele comuniste. Sunt multe de scris despre omul blând şi păstorul responsabil care este Antonie Plămădeală. Nu poate fi trecută cu vederea nici cartea „Trei minute în iad”, care, cu toţii ştim că a avut un mare ecou şi peste graniţele României. Un alt serviciu imens este acela că a reuşit să refacă între cler şi laici comuniunea. Câtă nevoie este acum de un astfel de Episcop!!! Sunt convins că Mitropolitul Antonie ar fi reuşit să impună puterii politice (care, de multe ori, se lasă inspirată în prezent de satana) o reorientare creştină, aşa cum a avut-o şi o are - din fericire - o rămăşiţă din poporul nostru. Spun aceasta cu toată convingerea, amintindu-ne de magnetismul spiritual care l-a avut asupra românilor transilvăneni, care au sărit ca unul, în ajutorul Ierarhului, când a cerut ajutorul de restaurare, rezidire şi înviere a Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Deşi proiectul a fost pornit în ultimii ani ai dictaturii ateiste, românii din tot Ardealul au format comuniune şi unitate în jurul Mitropolitului Antonie, reuşind să facă Mănăstirea de la Sâmbăta demnă de înaltul martiriu al Domnitorului Sfânt Constantin Brâncoveanu. Tot ce a scris Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Antonie Plămădeală este de un real folos pentru oricare dintre noi, românii. Dar, în încheiere aş dori să spun că pe mine personal m-a impresionat mult ceea ce a scris despre Minunea Andrei Şaguna. Cine nu cunoaşte martiriul Marelui Andrei Şaguna, care l-a făcut din iubire pentru Iisus Hristos şi pentru Neamul Românesc, nu va înţelege de ce Ardealul este pământul răstignirii noastre naţionale. Acela va rămâne ca o frunză purtată de vânt pe întinderea pământului, şi nu un stejar, cu rădăcini adânci în ţărâna României. Că a lăsat, cu litere de sânge, un basarabean ce a fost deportat mulţi ani prin temniţele staliniste, următorul mesaj testamentar: „Noi, românii, păţim astfel de tragedii în istorie, fiindcă nu ne cunoaştem în adâncime istoria şi uităm sensul profund pentru care există România pe culmile Carpaţilor, anume acel de a se jertfi fii Ţării, pentru ca Dreapta Credinţă să nu fie în veci alterată de asalturile veninoase şi adesea mortale ale satanei. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”. Categorie: LiteraturăAparut in : Nr. 355_4-17 noiembrie 2016
