Perlă a iubirii de Hristos şi nestemată a vieţuirii monahaleAutor: Pr. II Adrian Stoian Parohia Topliţa I - Centru ROMÂNIASfânta Cuvioasă Parascheva, această floare aleasă a Bisericii, pildă grăitoare de smerenie şi înfrânare, este cunoscută în Bisericile Ortodoxe Greacă, Română, Bulgară, Rusă şi Sârbă. În chip cu totul deosebit, a devenit vestită şi sărbătorită în Moldova, la Iaşi, unde sălăşluiesc de mai bine de 370 de ani preacinstitele ei moaşte, izvor neîmpuţinat de într-armare duhovnicească şi de tămăduiri. Vasul cel de lut, în care a vegheat duhul ei, învrednicit de Atoateştiutorul cu darul neputrezirii, a fost adăpostit şi cinstit, rând pe rând, de dreptmăritorii creştini din Tracia, din Bulgaria, din Serbia, din Constantinopol şi din Ţările Româneşti. Pentru toţi cei care se închină lui Dumnezeu înaintea moaştelor ei, viaţa fără de prihană a cuvioasei este o carte de învăţătură, de zidire duhovnicească şi un îndemn la lepădarea de sine, la evlavie, la vrednicie şi la sfinţenie. Pentru monahi, îndeosebi, ea este chipul blândeţilor, lumină grăitoare, smerenie înaltă. Darurile cu care a binecuvântat-o Atotţiitorul şi vredniciile care i-au încununat viaţa au întărit credinţa, nădejdea şi dragostea celor ce au alergat la rugăciunea ei. Toţi cei care îngenunchează în faţa raclei cu cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva văd în această fecioară înţeleaptă a Bisericii un «mărgăritar nepreţuit al vistieriei noastre», o «temelie neclintită a creştinătăţii»; pentru toţi cei copleşiţi de necazuri şi întristări, ea este «hrană duhovnicească», «alinare a relelor cugetări», «risipitoare de multe furtuni», «locaşul statorniciei», «leacul durerii», «toiagul biruinţei», «mireasă duhovnicească», «ocrotitoare neobosită», «smerenie înaltă», «făclie bisericească». Dreptcredincioşii, numesc până astăzi ziua de 14 octombrie «Vinerea mare», iar pe Cuvioasa Parascheva, prăznuită în acea zi, de asemenea, «Vinerea mare». Care este explicaţia acestor denumiri? În limba greacă, „paraschevi” înseamnă în general „pregătire”; pregătire în vederea plecării unei corăbii pe mare, pregătire pentru o sărbătoare, pregătire pentru a şaptea zi a săptămânii; de aceea, grecii numesc ziua a cincea paraschevi. Pe măsură ce dreptcredincioşii români au aflat, din diferite scrieri date despre viaţa şi faptele Cuvioasei Parascheva, cultul ei s-a dezvoltat tot mai mult. Fiind cunoscută cu multă vreme înainte de strămutarea moaştelor ei la Iaşi, această fiică a Bisericii Ortodoxe, încoronată de slava sfinţeniei, a fost cinstită peste tot în Ţările Româneşti. Deoarece moaştele ei au stat la Târnovo mai mult de 150 de ani, s-a răspândit, mai cu seamă în Bulgaria, credinţa că Sfânta este o fiică a poporului bulgar dreptcredincios. Potrivit Cazaniei pentru ziua de 14 octombrie, din Cartea românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svinţi mari, cel dintâi cuvânt de învăţătură despre viaţa Cuvioasei Parascheva, tipărit în limba română, în Moldova, prin râvna Mitropolitului Varlaam, în anul 1643, întocmit după un manuscris prototip grecesc sau slavon, acest vas ales al Ortodoxiei, «această sfântă şi preacuvioasă fecioară Parascheva era de moşie din Epivat (azi în Turcia), născută din părinţi credincioşi şi creştini buni. Întru toată viaţa sa cu milostenie şi cu fapte bune lui Dumnezeu îngăduia». Sfânta avea şi un frate pe care părinţii l-au trimis «la carte». Acesta a părăsit familia şi lumea, s-a călugărit luând numele de Eftimie «şi pentru multe a lui bunătăţi fu pus arhiereu şi păstor la scaunul ce se chema Matide»…, «iar Sfânta în casa părinţilor ei petrecea». La vârsta de zece ani, fiind ea într-o «biserică a Precistei», auzi cuvântul evanghelic: «Cine va vrea să vină după Mine să se lepede de sine şi să ia crucea sa şi aşa să vină după Mine». «De acest cuvânt ca de o săgeată fu rănită la inimă.» Ieşind din biserică, a împărţit săracilor hainele şi «podoabele feteşti»; deşi a fost mustrată de părinţi pentru această faptă, ea «de multe ori da săracilor veşmintele sale» şi nu lua în seamă mustrarea pe care i-o făceau aceştia; «inima ei ardea cu focul Duhului Sfânt». Părăsind «frumuseţea acestei lumi», merse în «adâncul pustiei», se dărui postului şi nedormirii şi rugii. Nu avea ea acolo «grijă de pluguri, de boi, nici de cai…, nici de veşminte şi de aşternuturi, nici de mâncări şi de mese, nici de casă sau de slujnice, ci numai de curăţia sufletului şi de răspuns judecăţii ce va să fie». Ea «pururea suspina şi nepărăsit tânjea cum îşi va înfrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci de vederea Mirelui său, de slava şi de lumina şi de bucuria cea fericită. De aceasta, … ochii de lacrimi îi erau întunecaţi pururea». Înfruntând bărbăteşte vicleşugurile şi meşteşugurile diavoleşti, s-a nevoit asupra firii sale, înfrumuseţându-şi sufletul cu dumnezeieştile învăţături ale Mântuitorului. După ce a petrecut în pustie mai mulţi ani, într-o noapte, un înger i-a spus: «Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume cătră Dumnezeu pe care L-ai iubit». Dacă a avut această vedenie, Sfânta «fără de voie lăsă pustia şi se întoarse în lume şi la Ţarigrad (Constantinopol, Istanbul) veni. Şi merse în biserica Precistei ce este în Vlaherna şi către icoana Sfintei Fecioare căzu şi cu lacrimi se ruga aşa şi zicea: «… N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare… că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum dacă m-am întors în lume…, îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele că altă nădejde nu am». «Aşa cu tot sufletul se ruga şi la moşia sa se duse. Şi acolo nu multă vreme petrecu. Trudă cătră trudă şi durere cătră durere adăugă, cu post şi cu nedormire pe sine se înfrumuseţa..., cu lacrimi pământul uda şi aşa se ruga : «Doamne, Iisuse Hristoase, caută din locaşul Tău şi nu mă părăsi, nici mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi acum, îndură-te, Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu…». Şi-şi dădu luminat sufletul în mâna lui Dumnezeu şi nimănui nu se spuse de unde a fost şi cine este.» «Dumnezeu, vrând să proslăvească pe roaba Sa, ce tocmi?» Murind un corăbier, trupul său a fost aruncat în mare; valurile scoţându-l la mal, «un sihastru ce petrecea în acel loc… rugă pe nişte creştini de luară acel trup» şi săpând o groapă pentru înhumarea acestuia «aflară trupul Preacuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă», alături de care au înmormântat trupul cel rău mirositor al corăbierului. Unul dintre oamenii care săpaseră groapa, anume Gheorghe, văzu noaptea, în vis, «o împărăteasă pe un scaun luminat şezând şi mulţime de îngeri în jurul ei». Unul dintre ei îl luă de mână, îl ridică şi-i zise: «Gheorghe, pentru ce n-aţi socotit trupul Sfintei Parascheva? Ce l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o preaslăvească pe pământ?». Iar împărăteasa aceea luminată îi spuse: «De sârg să luaţi trupul meu, în loc de cinste să-l puneţi… Moşia mea este Epivat, unde locuiţi voi acuma». Aceeaşi vedenie a avut-o şi o femeie «ce se chema Eftimia, într-acelaşi chip şi într-aceeaşi noapte şi a doua zi amândoi spuseră într-un chip tuturor. Acestea dacă auziră, toţi cu bucurie şi cu osârdie alergară, cu lumini şi cu tămâie şi cu mare cinste o luară şi în biserica Sfinţilor Apostoli o puseră. Şi acolo multe şi minunate semne făcea întru cinstea şi slava Sfintei Treimi». În toate părţile învecinate localităţii Epivat s-a răspândit vestea despre minunile Cuvioasei Parascheva; mulţi bolnavi se vindecau prin rugăciuni, în preajma moaştelor ei. Se spune că locuitorii dreptcredincioşi de aici, cinstind amintirea Cuvioasei, au zidit, chiar pe locul unde au trăit părinţii ei şi unde ea însăşi a văzut lumina, o biserică. Sfânta Parascheva a trăit în prima jumătate a secolului al XI-lea. Moaştele ei au stat acolo ca la 200 de ani, fiind mângâiere şi întărire dreptcredincioşilor. Vestea despre minunile care se săvârşeau în jurul cortului în care a sălăşluit duhul ei, adică a trupului ei neputrezit, s-a răspândit în Tracia şi în toată Peninsula Balcanică. Între timp, foarte probabil, Patriarhia constantinopolitană va fi îndeplinit forma de canonizare a cuvioasei, adică trecerea ei în rândul sfinţilor. După anul 1235, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivat la Târnovo, capitala Imperiului Bulgar şi reşedinţa bisericească a bulgarilor. La Târnovo, moaştele au stat aproape 160 de ani. Se pare că în acest timp, s-a alcătuit slujba Cuvioasei, care a trecut apoi în cărţile de ritual, folosite şi în bisericile româneşti, ca şi în alte Biserici Ortodoxe. De la Târnovo au fost strămutate la Belgrad. În 1521, după cucerirea Belgradului de către sultanul Suleiman, moaştele Cuvioasei au fost strămutate la Constantinopol, unde au stat 120 de ani. Ctitorind la Iaşi frumoasa Biserică „Sfinţii Trei Ierarhi” şi hotărât să transforme capitala Ţării într-un important centru ortodox, domnul Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653), a făcut demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol ca să se încuviinţeze mutarea moaştelor Sfintei la Iaşi, acţiune săvârşită în anul 1641. «Cu umilinţă şi cu evlavie ne plecăm astăzi genunchii înaintea slavei Marelui Dumnezeu, Cel ce te-a mărit pe tine, Preacuvioasă Maica noastră Parascheva; şi smerit prinos de laudă şi de mulţumită Îi aducem, pentru că te-a dăruit nouă fierbinte rugătoare şi puternică ocrotitoare în ceruri. Că tu din tinereţele tale, pentru iubirea de Hristos, ai lăsat şi pe părinţi şi bogăţia şi dulceţile cele trecătoare ale lumii; şi cu multă postire, cu neîncetată priveghere, cu lacrimi şi cu pustniceşti nevoinţe slăbindu-ţi trupul cel firav, sufletul ţi-ai întărit; şi aşa luându-ţi crucea ai urmat lui Hristos, cu pilda vieţuirii tale învăţându-ne să nu purtăm grijă de trupul cel trecător, ci de sufletul cel nepieritor. Ca fecioarele cele înţelepte, cu untdelemnul faptelor bune ţi-ai umplut din belşug candela sufletului tău şi pe Mirele cel ceresc întru trezire L-ai întâmpinat. Pentru aceea, în cămara Lui de nuntă cu vrednicie ai intrat, îndulcindu-te neîncetat cu vederea de aproape a feţei Lui; iar nouă, pe pământ, ai binevoit a ne descoperi prin vis şi a ne trimite, ca pe un dar ceresc, cinstitele tale moaşte, care, aduse fiind pe pământul nostru prin râvna evlaviosului voievod Vasile, s-au făcut acoperământ Ţării acesteia şi izvor nesecat de tămăduiri tuturor celor ce aleargă la tine cu credinţă şi nădejde. Şi întinzându-se vestea vredniciilor şi a minunilor tale peste tot pământul Ţării noastre, cu dragoste şi cu bucurie te cinstesc pe tine binecredincioşii români de pretutindeni. Drept aceea, şi noi acum, cu mulţumită te lăudăm pe tine, Preacuvioasă Maică Parascheva, lauda Epivatului şi ocrotirea cea bună a Moldovei. Închinându-ne ţie, te rugăm să mijloceşti pentru noi înaintea feţei Ziditorului a toate, ca să ocrotească şi de acum înainte toată Ţara Românească, izbăvindu-ne de tot răul. Pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste aleargă la ajutorul tău să-i păzească în pace, sănătate trupului şi sufletului să le dăruiască şi întru toate, bună sporire. Credinţa cea dreaptă să o întărească, tulburările eresului şi ale dezbinării de fraţi să le strice cu puterea Preasfântului Său Duh, războaiele să le îndepărteze şi pacea a toată lumea desăvârşit să o întemeieze. Şi aşa, urmând pilda vieţuirii tale, Preacuvioasă Maică, şi avându-te pe tine neîncetat mângâiere întru necazuri şi întărire de nădejde, să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii şi să lăudăm până la suflarea noastră cea de pe urmă pururea pomenirea ta, zicând lui Dumnezeu: Slavă Ţie, Doamne, Cel ce eşti mare şi minunat întru sfinţi Tăi, în vecii vecilor. Amin».Categorie: Viaţa creştină
