Autor: Pr. Nicolae Iulian Bota - Parohia Crasna - ROMÂNIAFericitul şi pururea pomenitul Constantin (306-337), a fost fiul lui Constanţiu Hlor (305-306) şi al cinstitei Elena. Era pe vremea când crudul împărat Diocleţian (284-305) îşi luase părtaşi la cârmuirea întinsei împărăţii a romanilor, aşa încât partea de răsărit a împărăţiei, cu capitala la Nicomidia, era cârmuită chiar de el, având ca ajutor pe ginerele său, Galeriu. Partea de apus, cu capitala la Roma, avea ca împărat pe Maximian, însoţit de fiul său, Maxenţiu, iar ca ajutor pe Constanţiu Hlor, tatăl Sfântului Constantin. Acesta stăpânea peste întinsele ţinuturi ale Galiei, Spaniei şi Britaniei. Dar, pe când în celelalte părţi ale împărăţiei creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Constanţiu nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea ca sfetnici împărăteşti. Constantin a luat stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea întregii oştiri, pentru că era iubit de toţi. Maxenţiu, fiul nelegitim al lui Maximian, auzind de acest fapt, a pornit război împotriva lui Constantin. Episcopul Eusebiu de Cezareea istoriseşte că, plecând în întâmpinarea duşmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă decât cea a lui Maxenţiu. Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria cu slove alcătuite din stele: Prin acest semn vei învinge; iar în noaptea ce a urmat, tot el a văzut în vis pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-Se de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Chipul cinstitei Cruci şi monograma lui Hristos (literele greceşti H şi R) punându-le pe steaguri şi pe scuturi, a mers la Roma şi a biruit pe nelegiuitul Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312. Astfel, Constantin a eliberat pe cetăţenii Romei de tirania lui Maxenţiu. Încredinţat că în biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor, fericitul Constantin a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate credinţei creştine în întregul Imperiu Roman. Acest act, de mare însemnătate, se numeşte Edictul de la Milan. Mai târziu, fericitul Constantin şi-a mutat capitala împărăţiei de la Roma la Bizanţ. Aici, a zidit din nou această cetate, ca o roadă a credinţei sale în Hristos, şi a împodobit-o cu tot felul de biserici, ca pe o adevărată nouă Romă creştină, numită apoi Constantinopol, după numele său. Sfântul împărat Constantin a arătat multă râvnă şi pentru unitatea credinţei creştine, aceasta văzându-se pe vremea ereziei lui Arie, care învăţa că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om şi coborât în lume, cum socoteşte dreapta credinţă; Hristos, pentru el, era numai o persoană creată. Pentru că era tulburare mare în Biserică, marele Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, în anul 325, la care el însuşi a luat parte. Aici, episcopii din toată lumea creştină au condamnat rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind prima parte din Crezul pe care îl rostim şi noi la fiecare Sfântă Liturghie. Sfântul Constantin a dat şi legi inspirate din credinţa creştină, prin care apăra demnitatea persoanei umane şi a familiei. Sfântul Împărat Constantin a fost însă ajutat şi de evlavia şi râvna mamei sale Elena, care, mergând la Ierusalim pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii, a aflat locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul cinstitei Cruci şi a zidit cu împărătească dărnicie biserica Sfântului Mormânt, biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Îndemnat de fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care păstorea la nordul Dunării (Dacia) şi participase la Sinodul întâi de la Niceea, Sfântul Constantin a sprijinit creştinarea strămoşilor noştri, cerând goţilor cotropitori să nu împiedice răspândirea creştinismului. Totodată, împăratul Constantin a recâştigat unele teritorii din sudul Munteniei, construind un pod la Sucidava (azi oraşul Corabia) şi ridicând acolo o cruce de piatră, ca semn al biruinţei credinţei celei noi asupra păgânismului. Pentru toate aceste fapte de folos credinţei creştine, săvârşite de marele Constantin şi maica sa Elena, ei s-au învrednicit a fi numiţi „Sfinţi împăraţi întocmai cu Apostolii”. Sfântul Constantin a adormit în Domnul la anul 337, cu zece ani după adormirea maicii sale, Sfânta Elena. Informațiile privind viața Sfintei Împărătese Elena sunt puține, lacunare și uneori tendențioase. Împărăteasa Elena a ieșit din anonimat prin două lucrări principale. În primul rând, prin faptul că a fost mama primului împărat creștin, fiind răspunzătoare de atitudinea împăratului Constantin față de Biserica creștină, și în al doilea rând, prin descoperirea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Pornind de la mărturiile istorice din secolele IV-V (Eusebiu de Cezarea, Casiodor, Teodoret de Cir, Filostorgiu, Sozomen, Socrate, Ambrozie, Orosius, Eutropius), vom încerca sa prezentăm câteva crâmpeie din viața Sfintei Împărătese Elena. Flavia Iulia Elena s-a născut în jurul anului 248/249 în Drepanum, oraș din Bitinia (astăzi Yalova, în Turcia). Istoricii din acea perioadă au menționat acest lucru, dar fiecare într-o manieră personală. Astfel, Procopius de Cezarea menționează că împăratul Constantin a schimbat denumirea în ,,Helenopolis” a orașului Drepanum, în cinstea mamei sale. Istoricul Sozomen indică faptul că un oraș în Bitinia a fost numit de Constantin cel Mare în amintirea veșnică a mamei sale Elena, dar mai menționa și un alt oraș, în Palestina, care a primit aceeași denumire. Filostorgiu a prezentat același lucru ca și Eusebiu de Cezareea, cu precizarea că Drepanum amintea de preotul Lucian. Constantin și-a ținut mama la așa de mare cinste, încât a întemeiat un oraș pe care l-a numit după ea…., iar Sfânta Elena ținuse tare la acest loc pentru că îi amintea de Lucian, renumitul mucenic al lui Hristos. Lucian a fost profesor al lui Arie și mucenic al lui Hristos. După alți istorici, Flavia Elena s-a născut la Naissus, sau undeva în apropiere, astfel se poate justifica ipoteza că Elena era de aceeași obârșie etnică, din sudul Dunării, ca și soțul ei, Constantius Chlorus, precum și că locul nașterii lui Constantin cel Mare este Naissus. Putem spune, în cele din urmă, că împaratul Constantin cel Mare a refăcut cetatea Drepanum în onoarea mucenicului Lucian și i-a dat numele Helenopolis în cinstea mamei lui, posibil pentru faptul că s-a născut aici. Din familie, Elena era o persoană de condiție modestă, fiica unui hangiu din numeroasele taverne (hanuri) care erau presărate de-a lungul drumurilor romane din provinciile de est. Cu toate că nu i se cunoaște descendența, Elena s-a remarcat printr-un caracter ireproșabil și nepătat. Sfântul Ambrozie spunea despre Sfânta Elena că „Hristos a ridicat-o din obscuritate la putere”. La începutul secolului al V-lea, în Origo Constantini, Elena era denumită vilissima. Acest cuvânt arăta starea socială umilă a viitoarei împărătese. Doi istorici ostili politicii împăratului Constantin cel Mare, Filostorgiu și Zosimus, au căutat să discrediteze persoana și viața Sfintei Elena, ca de altfel și pe acelea ale împăratului însuși. Date despre anii copilăriei și ai adolescenței nu găsim la niciun istoric. Ceea ce este important este faptul că era de o frumusețe interioară și exterioară care l-a fermecat pe Constantius Chlorus la începutul carierei lui militare (268-272). Ea lucra probabil la un han, în Bitinia, poate chiar lângă Drepanum, când s-a întâlnit cu Constantius Chlorus, în jurul anului 270. La 27 februarie 272/3, Elena a dat naștere fiului său, Constantin, la Naissus (Nis, Serbia), mai precis la Mediana. Aici și-a trăit copilăria, în cadrul modest al vieții de provincie, viitorul împărat Constantin și aici Elena l-a hrănit în dreapta credință. Generalul Constantius Chlorus (guvernator al Dalmației din 284, caesar între 293-305 și împărat al Imperiului de Apus între 305-306) l-a ales în mod oficial pe Constantin drept succesorul său la conducerea Imperiului Roman de Apus. În intervalul când Constantius Chlorus s-a separat de Elena, în anul 289, și până la urcarea pe tron a lui Constantin în anul 306, avem un gol de informații privind viața viitoarei împăratese Elena. În anul 293, Constantius Chlorus a devenit caesar, împărat de rang secund, fiind nevoit a o părăsi pe Elena (289) și de a se căsători mai apoi cu Theodora, fiica vitregă a împăratului Maximianus (305-311). La puțin timp după întoarcerea din călătoria în Țara Sfântă, augusta Elena a avut parte de la Dumnezeu de un sfârșit după măsura evlaviei sale. A trecut la cele veșnice în prezența fiului său, care o veghea și-i purta de grijă și-i ținea mâinile între ale sale. S-a mutat din lumea aceasta cu bucurie, încredințând fiului său multe îndatoriri ale evlaviei, la care a adăugat binecuvântări ale credinței sale. Elena s-a învrednicit de cinstea ce i se cuvenea și după moarte, fiindcă a slujit cu sârguință și cu căldura pe Dumnezeul tuturor. Cinstirea acordată Sfintei Elena este menționată și de Eusebiu de Cezareea: această preafericită femeie… se pregătea să lase în urma ei viața pământească, spre a o căpăta pe cea cerească. Fiindcă în timp ce se pregătea să fie primită de Mântuitorul ei, în sufletul său ea ajunsese de pe acum să se împărtășească din nepieritoarea stare a îngerilor. La înmormântare a avut parte de alese onoruri: însoțită de o foarte numeroasă escortă armată, trupul împărătesei a fost adus în cetatea împărătească, unde a fost așezat între mormintele împăraților. A fost înmormântată la Roma, în mausoleul de lângă Biserica Sfinților Marcelin și Petru de la Via Labicana. Astăzi sarcofagul Sfintei Elena se află în Muzeul Vaticanului. Pentru noi, românii, cinstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena are o semnificație deosebită. Cei doi împărați și apostoli ai creștinătății își au originea în pământul sfânt al strămoșilor noștri. Sfânta Elena, cât și împăratul Constantin sunt din ,,rudenia” noastră creștină, balcanică și europeană. Politica de expansiune la nord de Dunăre a lui Constantin a contribuit în cel mai înalt grad la continuarea și consolidarea procesului de romanizare a populației daco-romane. Concomitent a avut loc, în rândurile aceleiași populații, răspândirea creștinismului, ei fiind considerați pe bună dreptate cei întocmai cu apostolii.Categorie: Viaţa creştină
