Laița, banca modestă de la poarta casei, era mai mult decât un obiect. Era o instituție tăcută a satului, un spațiu al răgazului și al întâlnirii, un loc unde timpul nu se grăbea nicăieri. Acolo se odihnea omul după muncă, acolo se legau vorbele, se spuneau povești și se cântărea lumea fără grabă.
