O valoroasă lucrare de etnografie românească privind vestiții oieri voineșteni: ''Mocanii voineşteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan'' - de Florentina Teacă

La Editura „Eurocarpatica” a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, în anul 2021, în cadrul proiectului „Promovarea identității naționale românești prin lucrări reprezentative”, cofinanțat de Secretariatul General al Guvernului, a văzut lumina tiparului lucrarea Mocanii voineşteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan, ediția a II-a, revăzută și adăugită, de Florentina Teacă. Editura „Eurocarpatica” mulțumește tuturor celor care au contribuit la apariția acestei valoroase lucrări de etnografie românească privind vestiții mocani voineșteni numiți pe drept cuvânt, în documente, „antemergătorii unirii tuturor românilor”: voineștenilor care au contribuit prin răspunsurile date la interviurile cuprinse în volum și pentru fotografiilor puse la dispoziția autoarei, lui Erich Mihail Broanăr pentru tehnoredactarea lucrării, profesorului Vasile Stanu - autorul prefeței și Secretariatului General al Guvernului României. Totodată, editura transmite felicitări autoarei, drd. Florentina Teacă, pentru această nouă izbândă editorială și îi urează succes în finalizarea cu rezultate bune a tezei sale de doctorat referitoare la transhumanța din Carpații de Curbură. Până la oferirea posibilității de lecturare a volumului pe siteul Bibliotecii virtuale Eurocarpatica, publicăm în presa locală prefața lucrării. Ioan Lăcătușu Ciprian Hugianu * * * Prefața reprezintă, în cea mai mare parte a cazurilor, un comentariu analitic, plasat la începutul unei cărți, în care editorul, coordonatorul, îngrijitorul sau o altă persoană, specialist sau personalitate cunoscută în domeniu, simte nevoia de a prezenta cititorilor date semnificative despre autorul volumului, de care, în cele mai multe cazuri, modestia acestuia îl lipsesc, precum şi informații relevante despre apariția, cuprinsul și structura lucrării, influențând astfel motivația lecturii acestora. În unele cazuri, această primă parte din deschiderea unei lucrări, nu este luată în seamă de către cititor deoarece practic ți se dau de la început niște „șabloane” prin care să citești opera respectivă. Când ajungi la momentul pomenit în prefață știi deja care este interpretarea „corectă”. Și, atunci, de ce nu este prefața postfață?, se întreba o publicistă a timpului. În alte cazuri, sintezele docte şi detaliate plictisesc o parte a publicului cititor, fapt ce duce la abandonarea parcurgerii acesteia sau chiar a cărții. La polul opus se plasează istoricul englez, Philip Guedalla (1889-1944), care afirma, nici mai mult, nici mai puțin, că: Prefața este cea mai importantă parte a unei cărți. Chiar și criticii o citesc. Personal, nu mă pronunț când și cât să fie citită prefața și nici asupra importanței sale în economia cărţii, dar cred că trebuie parcursă, măcar pentru faptul de a aduce informații inedite privind autorul şi „povestea” cărții, informații care nu-și au locul în conținutul volumului. Rămâne, deci, la latitudinea cititorului de a parcurge cele câteva pagini pe care „prefaţatorul” acestei minunate lucrări etnografice s-a străduit să le pună la dispoziția cititorilor săi. Mai mult, consider această lucrare ca având o importanţă ştiinţifică şi educativă care depăşeşte cadrul local şi îmbogăţeşte bibliografia etnografică pastorală naţională, fapt ce mă determină să aştern pe hârtie câteva cuvinte despre autoarea acestui valoros volum de etnografie pastorală pentru a fi cunoscută de cititorii şi specialiştii din întreaga Țară. Scrisă, după cum mărturiseşte însăşi autoarea, în urma unei laborioase „cercetări etnografic-afective a păstoritului din Voineşti”, fiind o carte „din şi despre sufletul… mocanilor Voineştilor mei dragi”, lucrarea vine atât în întâmpinarea curiozităţii turiştilor renumitei staţiuni balneare, cât şi a specialiştilor în a cunoaşte istoria şi etnografia românilor din Arcul Intracarpatic al Transilvaniei, atât de puţin studiate în secolul precedent şi atât de mult răstălmăcite de „pseudoistoricii locali”. Autoarea, profesoara Florentina Teacă, s-a născut în Voineştii Covasnei, la 18 ianuarie 1978, din părinţi ai căror moşi şi strămoşi au avut „temeinice rădăcini pastorale”. Aici şi-a început „prima şi cea mai importantă facultate a vieţii”, fiind dotată, de către părinţii şi educatorii Şcolii Gimnaziale „Avram Iancu”, cu cele mai importante „noţiuni generale” despre ţarină şi Ţara românilor, despre Credinţă şi Biserica Ortodoxă, despre neam-moşi-măicuţă-iubire, toate constituind „disciplina” „Cei şapte ani de acasă”, din care, „A spus tata că a zis moşu’…” constituie capitolul principal. Această „disciplină” a fost fericit însoţită de aprofundarea „materiilor” „Dulcele grai românesc”, „Credinţa neamului meu”, „Ce au pătimit moşii şi strămoşii mei”, „Spaţiul românesc”, astfel încât aceste cunoştinţe au pregătit-o temeinic pentru a deveni absolventă a altor două facultăţi: Facultatea de Litere (2000) şi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor (2004), din cadrul prestigioasei Universităţi „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi, totodată, de a îmbrăţişa cariera didactică. Astfel, un vis al copilăriei sale, de a le împărtăşi nepoţilor voineştenilor ce „a spus tata că a zis moşu’” s-a împlinit în anul 2010, când a devenit profesoară de Limba şi Literatura Română a şcolii ale cărei bănci le-a cunoscut în copilărie şi în care foştii săi educatori i-au devenit colegi. Deseori l-am auzit pe editorul acestui volum, dr. Ioan Lăcătuşu, vorbind cu multă însufleţire, admiraţie şi respect despre mulţi intelectuali din sud-estul transilvan, apreciind sacrificiile şi munca desfăşurată de aceştia, într-un mediu de multe ori ostil, în care greutăţile materiale şi lipsa unor instituţii cultural-ştiinţifice nu i-au împiedicat, însă, să se realizeze în aceste domenii, devenind adevărate exemple de dăruire pentru colegi şi comunităţile din care fac parte. Şi, în acest sens, afirm, cu toată certitudinea şi responsabilitatea, că profesoara Florentina Teacă se situează în elita acestora, alături de distinsa profesoară şi neobosita cercetătoare a istoriei, graiului, folclorului şi etnografiei româneşti din Subcetate şi zona Mureşului Superior, Doiniţa Ana Dobrean şi profesoara Corina Bărăgan Sporea, renumita cercetătoare a istoriei Buzăului Ardelean şi a localităţii natale Vama-Buzăului din judeţul Braşov. Iubitoare şi mândră de oamenii neamului său, hotărâtă şi perseverentă în a pune în valoare marea sa putere de muncă, dată de seva plaiurilor natale, precum cea dată eroilor din poveştile copilăriei sale, în mai puţin de trei ani, a publicat patru volume: Sântilia: Străvechi obicei pastoral românesc (2014); Istorie şi cultură românească în imagini (2014); Chipuri de demult din inima României - Voineştii Covasnei în imagini din secolul trecut (2015), iar în anul 2016, pe cel care-l aveţi sub privirile dumneavoastră: Mocanii voineşteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan. La apariţia primelor două volume, spuneam că scrierile sale sunt adevărate nestemate ale tradițiilor comunității românilor voineșteni, sunt adevărate testamente preluate de autoare de la strămoși și transmise explicit urmașilor voineșteni în graiul comunității din rândul căreia s-a ridicat. Vorbind, la aceeaşi manifestare de lansare, despre volumul Istorie şi cultură românească în imagini, marele actor Dan Puric afirma: „M-a atras fantastic de mult privirea voineştenilor! De fapt, tot ce a spus Florentina are calitatea unui izvor. Aţi stat vreodată lângă un izvor de apă curată? Ai sentimentul cum se limpezesc toate lucrurile… Şi răsfoind acest album, mi-am dat seama de claritatea privirii voineştenilor. Antropologic, sunt o specie extraordinară. Numai cu oameni de genul acesta Ţara a rezistat. Dacă răsfoiţi, veţi vedea fotografiile cu cei mici, cu ţăranii români, unii mistuiţi în războaie, apoi ţinuta, portul… Dar atitudinea? Este ceva care se transmite. Nu este imaginea! Imaginea fotografiei este moartă. În timp, ei, ţăranii aceştia, fiind de o anumită structură sufletească, au o privire iconică. Aţi observat că în biserică priveşti icoana şi te priveşte şi ea pe tine? Am avut senzaţia că privirea responsabilizează, că devin parcă mai puternici. Şi pe urmă am citit cartea dintr-o respiraţie (volumul Sântilia: Străvechi obicei pastoral românesc - n.n.). Am avut sentimentul că timpul acesta, de 50 de ani de comunism, plus cei 25, (…) s-a scurs şi s-a tăiat, şi aceasta datorită calităţii scrisului. Este o carte povestită cu graţie, cu niciun complex vizavi de „ţinutul secuiesc”. Nu o să găsiţi niciun fel de frică. Florentina este un om foarte liber: nu jigneşte pe nimeni, nu vorbeşte nimic altceva, ea afirmă… Cartea aceasta vorbeşte despre un eveniment, este scrisă cu graţie, cu înţelepciune românească, cu fior şi… nu-i locală, este manual național”. În puţine cuvinte, marele artist şi om de litere a reuşit să surprindă esenţa scrierilor şi albumelor publicate de profesoara Florentina Teacă. Cu aceeaşi graţie, înţelepciune şi fior, cu aceeaşi limpezime a graiului şi calitate a scrisului, Florentina Teacă elaborează şi cartea prezentă, care prin tematica inedită, dragostea faţă de oamenii locului şi interesul ştiinţific pe care-l stârneşte, se impune a fi citită, de asemenea, „dintr-o respiraţie”. Ca un laitmotiv, la începutul fiecăreia din scrierile sale, autoarea simte nevoia de a-şi argumenta apariţia tipografică prin enunţarea misiunii şi credinţei sale, de natură instructiv-educativă sau morală, care a „mânat-o în luptă”: Cei care îşi cunosc înaintaşii, obiceiurile şi tradiţiile lor, nu numai că se bucură de trecutul frumos şi glorios al celor ce au fost, ci se simt obligaţi să se întoarcă la ai lor cu mare însufleţire, să-i pomenească, să-i admire şi, mai ales, să le facă cinste prin viaţa şi lucrările proprii. (Covasna, Voineşti: istorie şi cultură românească în imagini. Album Fotografic Vol. I, 2014); Poartă-te cum ţi-e vorba şi vorbeşte cum ţi-e portul! (Sântilia: Străvechi obicei pastoral românesc, 2014, p. 28); Aceste fotografii de familie vorbesc. Vorbesc despre strămoşii noştri, despre bucuriile şi necazurile familiilor de voineşteni, despre momente importante ale comunităţii, despre oameni frumoşi şi demni. Vorbesc despre oameni care şi-au servit ţara ca militari, şi-au crescut copiii în dragoste faţă de valorile tradiţionale româneşti, despre păstori care au străbătut munţii cu turmele lor. Vorbesc despre oamenii datorită cărora suntem astăzi ceea ce suntem. (Chipuri de demult din inima României. Voineşti Covasnei în imagini din secolul trecut. 2015, p. 3); Mereu am simţit că am o datorie: aceea de a întoarce măcar o parte din cât am primit de la aceşti oameni mândri, statornici, harnici. Aşadar lor le dedic ceea ce citiţi şi vedeţi aici, cu mare drag… Am ştiut că ce-i al nostru e cel mai bun şi că ce am căpătat de la moşul nostru trebuie să dăm nepotului nostru: limba, portul, obiceiul, dragostea pentru acestea.” (Mocanii voineşteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan, 2016, p. 17). În concepţia etnografilor români există o unitate a culturii şi a modului de viaţă din întregul spaţiu românesc, întemeiate pe o lungă tradiţie, care, însă, nu exclude cristalizarea unei mari varietăţi de forme particulare. Acestea au fost condiţionate de desfăşurarea diferită a împrejurărilor politice, de stadiile de dezvoltare socială, de factorii naturali, economici şi demografici specifici unui spaţiu geografic determinant. Cunoaşterea şi interpretarea trăsăturilor particulare ivite în cadrul unei arii geografice, după un îndelungat proces de existenţă şi determinate de anumite condiţii au condus la conturarea zonelor etnografice. Ele au devenit centre de polarizare şi difuziune a civilizaţiei locale reprezentând aspecte culturale ca părţi integrante ale contextului etnic general din care fac parte (Valer Butură, Străvechi mărturii de civilizaţie românească, Transilvania - Studiu etnografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 18). Astfel, în determinarea peisajului etnografic, un rol hotărâtor îl au cadrul geografic natural, tipul aşezărilor, ocupaţiile practicate, portul popular, graiul local, vestigiile culturii materiale, creaţiile şi tradiţiile din domeniul culturii spirituale, obiceiurile, literatura populară, cântecele, dansurile etc.. O astfel de zonă etnografică din Transilvania este Zona Covasna, cunoscută şi sub denumirea de Zona Râului Negru, care cuprinde satele din partea răsăriteană a întinsei depresiuni a Ţării Bârsei, aflată în sud-estul Transilvaniei, unde pe lângă forme de cultură specifice apar şi forme cu elemente de cultură mixte. În formele de cultură tradiţională românească se evidenţiază fondul autohton şi legăturile vechi, neîntrerupte, cu zonele din exteriorul Carpaţilor, cu sudul Moldovei şi Dunărea de Jos, înlesnite de trecătoarea Oituz, cu Muntenia şi Dobrogea, favorizate de trecătoarea Buzăului (Valer Butură, op. cit., p. 29). Despre această zonă etnografică a Râului Negru şi a mocanilor cu „temeinice rădăcini pastorale” din Covasna-Voineşti ne vorbeşte cu multă dragoste Florentina Teacă, „prezentându-le amintirile şi poveştile, împărtăşindu-le trăirile şi admirându-le pozele”, fără a scăpa din vedere evidenţierea specificului pastoral voineştean. Pornind de la capitolul „Ciobanul şi inima lui mare” până la cel intitulat „În loc de încheiere”, structural, cartea cuprinde zece capitole care acoperă întrega existenţă a vieţii pastorale cu frumuseţea, bucuriile, greutăţile şi sacrificiile sale. Nu aş putea indica unul dintre capitole ca fiind mai interesant sau mai bine scris decât altul. Toate capitolele derivă unul din celălalt, formează un tot unitar, iar absenţa unuia ar face să lipsească „o felie din viaţa ciobanilor”, ar dăuna continuităţii logice a naraţiunii. Pot indica însă pe acelea asupra cărora autoarea s-a aplecat cu cea mai mare sensibilitate, mai corect spus, cele pe care le parcurgi „dintr-o răsuflare”: O privire subiectivă asupra temei; Oile: averea şi sufletul ciobanului; Bâta ciobănească: strajă, ajutor şi artă; Câinele ciobănesc românesc: o abordare plurivalentă; Cu fluierul, cu vocea, cu vorba, cu jocul. Celelalte trei, care au rămas nenumite, sunt ceva mai „tehnice”, dar necesar de a fi parcurse pentru înţelegerea tabloului general al temei: Rânduieli la stână - mai vechi, mai noi; Măgari, cai, porci, vite şi păsări în jurul stânii; Poftă bună la masa ciobanilor. Marele istoric Nicolae Iorga afirma că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Şi autoarea studiului de faţă a ştiut să valorifice din plin aceste instrumente deosebite ale cunoaşterii pe care le consideră a fi „un fel de vehicule de memorie”. Nu mai puţin de 202 imagini îmbogăţesc paginile cărţii, din care 24 sunt facsimile, hărţi şi schiţe-plan, iar 178 sunt fotografii, adevărate documente ale istoriei păstoritului voineştean, care reuşesc să surprindă adevăratele dimensiuni ale acestei ocupaţii descrise cu acribie ştiinţifică în cele 10 capitole, redând astfel, „aidoma unei oglinzi”, vremurile şi oamenii de odinioară… pentru eternitate. Remarcabil este faptul că la capitolul V: „Oaia: averea şi sufletul ciobanului”, autoarea a adăugat un scurt „Dicţionar”, fapt ce înlesneşte pentru cititorul nefamiliarizat cu termenii folosiţi la stână, o înţelegere foarte bună a textului. Valoarea cercetării ştiinţifice a investigatoarei în ale etnografiei, Florentina Teacă, se reflectă şi din parcurgerea şi folosirea unor bogate şi variate surse documentare: lucrările de referinţă ale unor specialişti în istorie, etnografie, sociologie, medicină, chinologie, turism şi silvicultură cum ar fi Valer Butură, Dimitrie Comşa, Viorica Crişan, Ovid Densuşianu, Dumitru Gălăţean-Jieţ, Traia Herseni, Dragoş Istratie, Sabin Opreanu, L.F. Puicin, Constantin Secară, H. Stahl, Romulus Vuia, Ioan Lăcătuşu, V.M. Georgescu, V. Cavruc, V. Sârbu, Aurel-Vasile Hulpoi, Constantin Pătraşcu, Ala Movileanu, Edmund Dorneanu, Toth A. Arpad; examinarea registrelor parohiale din fondurile Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Covasna; studierea cercetărilor etnografice întreprinse de Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, căutările şi observaţiile proprii în cadrul stânelor organizate de voineşteni, intervievarea personală a unui mare număr de informatori-martori din Voineştii Covasnei - Mircea Cojan, Constantin Din Costea, Valer Munteanu, Nicu Manea, Maria Sandulea, Ţică Lazăr, Gheorghe Cojocaru şi toţi cei care sunt nominalizaţi în volum ca fiind surse ale fotografiilor; şi nu în ultimul rând, parcurgerea articolelor din presa locală şi regională, „Cuvântul Nou” şi „Condeiul ardelean”, care au fost bine valorificate, fiind rezultatele unor cercetări ale unor specialişti sau chiar personale. Un fapt mai puţin obişnuit într-un asemenea volum este folosirea Webgrafiei, pe care nu o recomand a fi folosită la aparatul ştiinţific al lucrării. În modestia sa, gândită şi mărturisită, autoarea consideră că această carte „e scrisă de cei pe care îi vedeţi în aceste fotografii, de moşii şi strămoşii lor… carte care a început a se scrie acum 2000 de ani, în umbra cetăţii dacice de aici”. Pentru aceasta, eu, cititorul, îţi mulţumesc! Îți mulțumesc că ai reuşit cu limpezime să transmiţi ce a spus tata că a zis moşu’ şi, binecuvântată de Dumnezeu cu har, talent şi putere de muncă, ai izbutit să aşterni, în minunatul tău grai, istoria şi etnografia moşilor şi părinţilor tăi. Cred că nu puteai face un dar mai minunat oamenilor care au fost, celor care sunt şi celor care vor mai fi în Covasna-Voineşti, decât această bijuterie etnografică. Cartea, care mi-a produs o reală satisfacţie intelectuală, o consider una dintre cele mai pline de învăţătură şi interesante citite de mine în ultimii ani. Pentru acestea, ţi se cuvin toate felicitările, doamnă profesoară Florentina Teacă! Aştept cu nerăbdare viitoarele volume care vor întregi acea parte a istoriei, încă nescrisă, a mândrilor tăi voineşteni. prof. Vasile Stancu (Sfântu-Gheorghe)Categorie: Cultură


Citește articolul complet pe Condeiul ardelean

Alte știri din Condeiul ardelean