Autor: prof. Alexandru Ciubîcă (Târgu-Mureş)Ca neam latin, vrem limba latină în şcoala românească! Un memento pentru domnul ministru al Educaţiei, Adrian Curaj: „Cultura perennis, insana acta fugitiva turpiaque semper erunt” (Cultura va fi veşnică, acţiunile nesăbuite vor fi mereu ruşinoase şi trecătoare) „Am înălţat un monument mai durabil decât arama…” Quintus HORATIUS Flaccus - Ode, III, 30 CUGETĂRI LATINE DESPRE CARTE, ÎNVĂŢĂTURĂ ŞI CREAŢIE Unui mic popor de agricultori din regiunea centrală a Italiei, din Latium, zeiţa Fortuna i-a hărăzit un destin aparte, acela de a stăpâni secole de-a rândul întregul bazin al Mării Mediterane (adică marea din „mijlocul pământului” cunoscut, şi care avea importanţă în acea vreme), dar şi pe acela de a jalona, până în zilele noastre, printr-o serie de coordonate esenţiale, cultura şi civilizaţia din spaţiul european. Poziţionarea geografică extrem de favorabilă (Oraşul Etern devine un fel de axis mundi al lumii antice, atât pe uscat, cât şi pe mare, încât pe drept se afirma că toate drumurile duc la Roma), spiritul organizatoric (guvernarea republicană, între 509 şi 27 î.Hr., şi apoi a principatului, începând cu domnia lui Octavianus Augustus), superioritatea tehnică, inclusiv în domeniul militar, au dus, între secolul al II-lea î.Hr. şi secolul I d.Hr., la o expansiune fără precedent a unui stat din Antichitate. În cadrul extrinderii spre răsărit, cucerirea Greciei (146 î.Hr.) a produs şi un adevărat paradox. Superioritatea culturală a cetăţilor greceşti, a Atenei, în primul rând, a creat un complex de inferioritate învingătorilor şi de aceea se spune că, dacă Roma a cucerit militar Atena, în schimb Atena a cucerit Roma din punct de vedere spiritual. Cu mult mai mult decât înainte, romanii vor acorda atenţie ştiinţei de carte, literaturii, istoriei, domeniului juridic etc.. Un tânăr roman îşi desăvârşea pregătirea intelectuală în urma unei călătorii de studii în Orient, unde limba de cultură era cea grecească; sub influenţa greacă va lua un adevărat avânt învăţământul roman, organizat sistematic pe întreg teritoriul imperiului; vor fi asimilate, uneori creator, elementele de cultură elene, care vor fi transmise posterităţii şi vor apărea marii filosofi, istorici şi poeţi ai perioadei clasice a literaturii latine. Cultul pentru munca intelectuală este reflectat de numeroase maxime, iar din aceste cugetări se desprinde dragostea şi respectul faţă de înţelepciune şi faţă de efortul creator. În cele ce urmează, ne vom opri doar la câteva dintre acestea, alese într-un mod aleatoriu, şi vom încerca să le nuanţăm succint mesajul. În Ad Lucilium epistulae morales [Scrisori morale către Lucilius], filosoful şi pedagogul Lucius Annaeus SENECA (4 î.Hr. - 65 d.Hr.) se opreşte în mai multe rânduri asupra temei pe care o avem în vedere. Astfel, în epistola 45, gânditorul ne îndeamnă să ne apropiem mereu de scrierile esenţiale ale umanităţii: „Non refert quam [libros] multos, sed quam bonos habeas” (Nu are importanţă cât de multe [cărţi] ai, ci cât de bune). Ideea se regăseşte, într-o altă formulare, şi în scrisoarea IV: „Probatos [scriptores] semper lege, et si quando ad alios diverti liuberit, ad priores resti” (Citeşte întotdeuna [scriitori] scriitori consacraţi, şi dacă uneori vei voi să te îndrepţi spre alţii, reînroarce-te la cei de mai înainte). Aceste sfaturi nu sunt întâmplătoare, întrucât lecturile hazardate pot să ducă la rătăcirea spiritului: „Vide, ne lectio auctorum multorum et omnis generis voluminum habeat aliquid vagum et instabile” (Vezi ca nu cumva cititul multor autori şi a tot felul de autori să aibă ceva nehotărât şi nestabil). Există, apoi, diverse niveluri de lectură; receptarea unei scrieri nu va fi niciodată una standard, ci ea depinde de gradul de cultură al cititorului, de vârsta lui, de scopul în care el face investigaţia textului. Savoarea scrierilor lui Ion Creangă, de pildă, presupune un cititor matur, sub aspect intelectual, dar chiar şi biologic, pe când copilul va rămâne doar la dimensiunea anecdotică a basmelor şi a Amintirilor… scriitorului din Humuleşti. Părerea o regăsim şi într-o formulare extrem de plastică la acelaşi gânditor: „Non est quod mireris ex eadem materia suis quemque studiis apta colligere; in eadem prata bos herbam quaerit, canis leporem, ciconia lacertiam” (Epistulae, 108, 29) (Nu trebuie să ne mirăm că din aceeași materie fiecare adună ceea ce se potriveşte cu preocupările sale; pe aceeaşi pajişte un bou caută iarbă, un câine iepurele, o barză şopârla). Cartea şi învăţătura au rolul de a modela personalitatea umană; rostul cărţilor nu este de a ne transforma în nişte enciclopedii ambulante, ci de a ne ajuta să ne formăm o viziune personală despre lumea în care trăim. Regăsim această părere şi în cea de-a şaptea epistolă a lui SENECA: „Quecumque hausimus, non patiamur integra esse, ne aliena sint. Concecamus illa; alioquin in memoria ibant, non in ingenium” (Tot ce citim, să nu lăsăm să rămână întocmai. Ca să nu fie străin, să asimilăm cele citite; altfel vor intra în memorie, dar nu şi în minte). Din acelaşi motiv este necesar să ierarhizăm informaţiile care au ajuns până la noi, să le reţinem pe cele mai importante, să le eliminăm pe cele nefolositoare: „Apes debemus imitari et quecumque ex diversa lectione congessimus, separare” (Epistulae…, 84, 5) (Trebuie să imităm albinele şi să cernem tot ceea ce am adunat prin lectură). În sfârşit, trebuie să reţinem încă două aspecte, privitoare la timpul acordat cărţii şi învăţăturii. Deoarece, conform unui adagiu, tot latin, „Ars longa, vita brevis” (Cunoaşterea este vastă, viaţa este scurtă), nu este bine să zăbovim asupra unor lecturi prea puţin folositoare pentru existenţa şi sensibilitatea noastră: „Quae dementia est supervacua discere In tanta temporis egrestate” (Epistulae…, 48, 12) (Ce nebunie este să înveţi lucruri de prisos, când e atâta lipsă de timp), iar cunoaşterea nu trebuie să înceteze odată cu părăsirea băncilor şcolii sau a universităţii, pentru că „Tamdiu discendum est, quam diu vivis” (Epistulae…, 76, 3) (Trebuie să înveţi cât timp trăieşti). Ne oprim acum şi la una din cugetările filosofului şi oratorului Marcus Tullius CICERO (106-43 î.Hr.), formulată în una din scrierile sale târzii, Tusculanae disputationes [Disputele tusculane]. Învăţatul latin observa cu îndreptăţire că inteligenţa nativă, talentul înnăscut nu sunt suficiente, ba chiar mai mult, ele se vor irosi în lipsa cultivării şi cizelării lor prin studiu: „Ut ager fertile sine cultura fructuosus esse non protest, sic sine doctrina animus” (2, 13) (După cum un ogor, oricât ar fi de fertil, nu poate da roade dacă nu este cultivat, tot astfel [este] şi sufletul fără învăţătură). În aceeaşi privinţă, în prima sa scriere, De vita et moribus Iulii Agricolae [Despre viaţa şi obiceiurile lui Iulius Agricola], istoricul Publius Cornelius TACITUS (c.55 - c.120 d.Hr.) avertizează: „Ingenia studiaque oppresseris facilius quam revocaveris” (Talentul şi preocupările intelectuale e mai uşor să le înăbuşi decât să le reînvii). Filosoful Aulus GELLIUS (c.125 - c.180 d.Hr.), în principala sa operă, Noctes Atticae [Nopţi atice], care cuprinde medalioane ale unor scriitori ai Antichităţii, ne avertizează, la rândul său, că trebuie să începem să învăţăm de timpuriu, pentru că altfel am putea deveni ridicoli în ochii celor din jur: „Vitium serae eruditiones: ut quod numqam didiceris, diu ignoraveris, cum id scire aliquando coeperis, magni facias, quo in loco eamque et quacumque in re dicere” (XI, 7) (Cursul învăţăturii târzii este acesta, că ceea ce n-ai învăţat niciodată şi ai ignorat mult timp, când, în sfârşit, ai început s-o ştii, ţii mult s-o spui oriunde şi în orice împrejurare). Autor de piese pentru mimi, Publilius SYRUS (85 - 43 î.Hr.) ne-a lăsat şi o sumă de maxime (Sententiae), multe extrase din chiar piesele sale de teatru şi care sunt pline de ironie şi au un ascuţit spirit critic. Cum o deprindere rău însuşită e nocivă, iar dezvăţul e mai greu decât învăţul, SYRUS ne spune că: „Satius ignorare est rem quam male discere” (880) (Mult mai bine e să nu ştii un lucru decât să-l înveţi prost). Aşa cum va face, peste multe secole, ERASMUS din Rotterdam în Laus stultitiae [Elogiul nebuniei], şi Publilius SYRUS se preface că laudă neştiinţa de carte şi prostia: „In nil sapiendo vita est iucundissima” (1350) (Cea mai plăcută viaţă este când nu ştii nimic). Opinii despre carte şi, mai cu seamă, despre scrierile poetice, întâlnim - binenţeles - şi la poeţii latini. Astfel, în poemul epic Pharsalia, Marcus Annaeus LUCANUS (39 - 65 d.Hr.) elogiază poezia, întrucât ea este arta care, prin excelenţă, asigură eternitatea creatorilor şi a neamurilor din mijlocul cărora s-au ridicat aceştia: „O, sacer et magnus vatum labor, omnia fato / Eripis et populis donas mortalibus aevum” (Pharsalia, 9, 9-10) (O, misiune sfântă şi mare a poeziei, totul tu smulgi destinului şi dai nemurire popoarelor pieritoare). Aceste versuri ne pot duce cu gândul la un cunoscut adagiu al poetului Publius OVIDIUS Naso (43 î.Hr. - 17 d.Hr.), existent în volumul Amores [Amoruri]: „Carmina quam tribuent, fama perennis erit” (Amores, 7, 10, 62) (Renumele pe care-l dă poezia este veşnic). În aceeaşi operă, OVIDIUS vorbeşte despre superioritatea creaţiilor spirituale asupra celor materiale, primele fiind valorile supreme ale umanităţii: „Ergo cum silices, cum dens patientis aratri / Depereant aevo, carmina morte carent” (Amores, 15, 31-32) (Cremenea şi dintele plugului rezistent se consumă cu timpul, dar poeziile sunt scutite de moarte). Desigur, prima meditaţie amplă, metodică asupra creaţiei poetice îi aparţine celui mai important poet liric roman, Quintus HORATIUS Flaccus (65 - 8 î.Hr.), prezentă în celebra Epistula ad Pisones [Scrisoarea către fraţii Pisoni], o artă poetică cu o posteritate şi o influenţă covârşitoare în literatura europeană şi, mai cu seamă, în epoca clasicismului. Prezentarea acesteia ar necesita un spaţiu chiar mai amplu decât cel al eseului de faţă. De aceea, ne limităm să amintim un singur vers din aceasta: „Scribendi recte sapere est et principium, et fons” (309) (Bunul simţ este, pentru scrisul cel bun, şi izvor, şi principiu). Vom încheia, poate într-un mod neaşteptat, aceste consideraţii despre carte, văzută ca izvor al cunoaşterii şi creaţiei, nu cu vreo maximă celebră, conţinând vreun adevăr covârşitor, ci cu reproducerea unei inscripţii, evident anonimă, scrijelită pe un perete de bibliotecă şi care ne atenţionează că: „Hic morti vivunt, muti loquuntur” (Aici morţii trăiesc, aici muţii vorbesc). Categorie: Istorie - CulturaAparut in : Nr. 341_26 februarie - 10 martie
