Ne scrieţi, vă publicăm: Iată o întrebare care se pune tot mai des în ultima vreme. Răspunsul nu e foarte greu de găsit, fiind la îndemâna tuturor celor care vor să privească realitatea într-un mod obiectiv şi imparţial. Icoanele plâng pentru că nu mai plânge nimeni după Hristos. Ele plâng pentru că trăim vremurile în care credinţa s-a transformat în cunoştinţă. Ce vreau să zic cu aceasta? Vreau să spun că ceea ce noi numim acum credinţă nu e cu adevărat şi manifestare, aşa cum ar trebui, ci se rezumă numai la simpla cunoaştere teoretică a lui Dumnezeu. Ştim că El există, Îl cunoaştem din doctrină şi manifestările religioase şi ne oprim aici. Nu mergem mai departe, cum ar fi normal pentru un creştin, să ne şi manifestăm faţă de noi înşine şi de aproapele nostru. Ca exemplu nu stau să vă indic nominativ pe nimeni, doar situaţii în care vă veţi regăsi chiar pe voi înşivă. Oare n-aţi auzit niciodată de preoţi care se ceartă în altar, nu se înţeleg şi caută să se impună asupra fraţilor de slujire? De preoţi care beau mai mult decât trebuie şi intră în Sfânta Biserică spre a săvârşi ritualuri sacre, care nu-şi cinstesc familia şi în marea lor mândrie nu caută împăcarea cu soţiile sau copiii, care dau afară pe episcopi din „biserica lor”? De preoţi care mutilează suflete prin ghicitoria în cărţi sfinte, aşa numita „deschiderea cărţii”? Câte şi mai câte situaţii din acestea se regăsesc tot mai frecvent în sânul bisericilor creştine. Şi, mergând mai sus pe scară ierarhică, putem vorbi şi de Preasfinţiţi Episcopi, căci Episcopul e cea mai înaltă treaptă de pogorământ a Duhului Sfânt cu Harul Său asupra unui om. Sunt din aceia care aşteaptă „darul” ca să facă apoi diferite favoruri de ordin administrativ, care în loc să se ocupe de Biserică, ca Trup al lui Hristos, se ocupă de trupul lor putrezicios, care în loc să pună în prim plan slujirea şi ritualul religios, se îngrijesc mai mult de cele umane, care sunt numai vizibile şi bineplăcute ochiului lumesc şi care nu au de-a face nimic cu slujirea cea Dumnezeiască. De câte ori aţi cutezat voi, ca simpli oameni, să vă apropiaţi de un episcop pentru a cere lămuriri în vreo problemă la care nu aţi găsit un răspuns, mulţumitor de complex, de la preoţii care vă sunt mai îndeaproape păstori? Aţi fost primiţi cum ar trebui să se cuvină? Adică, nu aţi fost opriţi în prealabil de către un „secretar” care să vă zică: „Preasfinţitul nu vă poate primi”, „nu e aici”, „nu are timp”, „mai reveniţi”, „în ce problemă”, „mergeţi la părintele dumneavoastră”…? Şi câte şi mai câte scuze de acestea. Atunci, cum să nu plângă icoanele când cei ce trebuie să ne „spele picioarele”, cei ce trebuie să ne asculte toate problemele (puerile sau nu) sunt departe de noi, nu mai ştiu să aibă vreme decât pentru cercuri înalte de intelectuali şi oameni, în general, importanţi? Da, icoanele plâng, şi asta nu pentru că se produce o minune, ci e un semnal de alarmă asupra faptului că ceea ce se întâmplă astăzi nu mai este în spiritul iubirii creştine, căci mădularele tainice a lui Hristos - oamenii - nu se mai înţeleg şi nu mai există nicio colaborare perpetuă, ci numai ocazională şi din ce în ce mai rară. Şi acum să coborâm cu privirea asupra celor mulţi, asupra noastră, a aşa-zişilor credincioşi creştini. Noi, cei ce ne numim fraţi întru Hristos, nu mai avem nimic din ce ar trebui să fie frăţia; adică dragostea de a ne cerceta unul pe altul, de a ne sprijini sufleteşte şi material. Noi nu mai ştim să plângem unul pentru altul din suflet, numai atunci când Dumnezeu ne desparte prin moarte. Ceea ce facem noi în biserică, cei care mai mergem la biserică, pomelnicul şi rugăciunea pentru aproape, ne sunt induse de către acele bileţele pe care preoţii le pregătesc să fie completate cu numele celor apropiaţi, bileţele pe care bine că le fac ei, căci altfel cred că nu ar mai fi miride pe proscomidiar. Nu mai vine nimeni de acasă pregătit pentru slujbă; ceea ce înseamnă că prezenţa noastră e fictivă. Stăm să vedem cum sunt alţii îmbrăcaţi şi la ce vreme intră în biserică. La orice zgomot se aude, capetele se întorc într-acolo. Suntem atenţi mai mult decât părinţii slujitori; de ce copiii aleargă sau se mişcă în biserică, de ce unul mestecă gumă şi cealaltă nu are batic pe cap. Aşa începe îndepărtarea noastră faţă de Sfintele Sfinţilor şi continuă prin a nu mai fi prezenţi în biserică decât la marile Sărbători, Praznice Dumnezeieşti, când facem act de prezenţă, dar şi atunci împinşi de către „providenţa lumească” prin zilele libere acordate… ca aducere aminte. Icoanele plâng din cauza noastră, căci am devenit tot mai materialişti, nu mai ştim decât să ne urmărim interesele personale şi materiale, crezând astfel că prin bunăstare materială vom dobândi şi pacea sufletească. Alergăm să avem bani şi case, ascunzându-ne în spatele faptului că o facem pentru copii, lucrând chiar şi Duminica… tot pentru copii. Neglijăm de fapt copiii, nu le mai acordăm atenţia şi, mai ales, dragostea de care au atâta nevoie. Atunci, zic eu, icoanele care ne înfăţişează părinţii noştri sufleteşti, şi care părinţi sunt adevăraţi creştini, cum să nu plângă pentru boala copiilor lor?! Unde dragoste nu e, nimic nu poate să dăinuiască şi se aşterne plânset şi suspin. Noi ne-am pierdut lacrimile prin nepăsare, ură şi lăsându-ne pradă tuturor tentaţiilor şi intereselor din aceste timpuri, şi am „câştigat” un plânset amarnic al Părinţilor, de care copiii - adică noi, creştinii de astăzi - nu vor să mai asculte. Un bun creştin Categorie: OpiniiAparut in : Nr. 341_26 februarie - 10 martie
